Cioban (2)

Pînă la seria 2 din ultima excursie în Italia, un cioban mult prea fain în apus ca să nu fac nimic în sensul ăsta.

Împuşcatul cocoşului/Shooting the Cock

Originea tradiţiei pe care o celebrează locuitorii Apaţei în fiecare an, în prima zi de Paşte, este legată de o legendă a locului din secolul al XIV-lea, conform căreia în timpul unei invazii tătărăşti, populaţia din zonă s-a retras în cetate. Invadatorii au pustiit localitatea, dar la retragere au auzit un cîntec de cocoş în cetate. Locuitorii refugiaţi aici au fost descoperiţi în felul acesta, iar cetatea a fost asediată. După retragerea tătarilor, supravieţuitorii au hotărît pedepsirea cocoşului trădător. De aici, „Împuşcă cocoşul“, an de an. În zilele noastre, locul cocoşului trădător este luat de o ţintă în formă de cocoş. Şi numai copiii sînt cei care participă la ritual, ei fiind iniţiaţi în arta tragerii la ţintă cu arbaleta. Înainte de a trage la ţintă, tinerii se aliniază şi rostesc, în versuri puse pe muzică, „judecata cocoşului“. De la ora 17.00, începe petrecerea. Întîi, sătenii sînt invitaţi la o masă festivă la Căminul Cultural, iar seara la balul tradiţional. La ora 23.00, tinerii merg la „furatul porţilor“. Petrecerea continuă a doua zi de Paşte, cînd feciorii se duc cu stropitul la casele fetelor.

The origin of the tradition celebrated by the Apaţa villagers every year it's a local legend from the XIVth century. The legend says that during a tartars invasion, the people sheltered into the stronghold, during the night. The invader slayed the village waste but they didn't find any villager. But in the morning, a cock sung and the tartars found the stronghold and set the seige. After the tartars retreated, the villagers decided to punish the traitor cock. Ever since, the villagers from Apaţa are „shooting the cock“ every year. Nowdays, the cock's place has been taken by a wooden target with a cock painted on. The kids are initiated in the art of arbalest shooting and they are the only ones whom are taking part to the shooting ritual. Before the punishment, a mortuary convoy, with children wearing specific costumes (including a priest), walk through the village up to a hill where two groups are arguing whether they are going to shoot the cock. The „priest“ takes his service in some funny words. Too bad they are speaking Hungarian, so not even Romanians understand. :)
After the cock is shot, all the people are invited to a feast at the community home and to a traditional ball in the evening.

„Aici a fost un fel de război cu tătarii. Şi acolo e o cetate. Şi cetatea, roată-roată, avea apă. Tătarii au venit şi nu ştiau dacă dincolo de apă e sau nu e cineva. Cocoşul a începu să cînte, şi hopa! Au ştiut că e cineva. Şi au năvălit şi au omorît oamenii. Oamenii au puşcat cocoşul atunci, pe loc. Şi de-atunci, e obiceiul că în fiecare an puşcă cocoşul. Păcat că nu înţelegeţi cuvintele (ritualul se desfăşoară în limba maghiară), că popa ţine slujbă ca pentru mort, pentru cocoş, iar ceilalţi, vitejii, cu arbaletele sau cu săbiile, se ceartă între ei dacă să puşte sau să nu puşte cocoşul. Eu am prins şi vremea cînd duceau un cocoş viu, dar de un timp nu mai duc. Nu îl puşcau, numai îl duceau pînă acolo. În rest nu s-a schimbat nimic, atîta numa că acuma nu mai duc cocoşul viu, duc numai tabla“. Ana Boloni, 64 de ani.

Aruncatul în ţol

Junii Tineri se întîlnesc în fiecare joi din Săptămîna Luminată, în Piaţa Prund, pentru ultima manifestare tradiţională înainte de coborîrea în Cetate, din Duminica Tomii.
După obicei, după ce ies să salute oamenii şi cîntă „Cristos a înviat“, junii tineri se prind în horă, întrecîndu-se în aruncarea buzduganului, în timp ce lautarii zic cu spor din scripcă şi cobză, ţinîndu-le isonul, în tonul strident al surlelor de pe vremuri.







După ce toţi junii tineri îşi demonstrează bărbăţia,vine rîndul oamenilor din mulţime, care, în schimbul aruncatului buzduganului, lasă bani într-o pălărie sau într-o cutie de tablă, specială. Iar la urmă, junii îşi aruncă tovarăşii în aer, cu ţolul, în strigătele mulţimii.





„Aruncarea buzduganului demonstrează bărbăţia şi curajul unui june tînăr. Cel mai bărbat şi mai curajos trebuie să arunce cît mai sus buzduganul, şi să încerce să-l şi prindă. Aruncarea în ţol este şi ea o demonstrare a curajului şi bărbăţiei, dar probabil că are rădăcini în ritualurile dacice. Atunci se obişnuia să se arunce un tînăr în suliţe, ca să poată duce mesajul comunităţii la Zalmoxe, iar aruncarea în ţol probabil că este o reminiscenţă a acestui lucru. Noi ne străduim să cultivăm aceste obiceiuri la tineret şi să păstrăm aceste tradiţii unice şi extrem de frumoase. Cred că astăzi a fost o manifestare reuşită“, spune Constantin Chicuş, preşedintele Junilor Tineri.









Aruncatul în ţol pune capăt manifestărilor cetelor de juni, din Săptămîna luminată, după stropitul din a doua zi de Paşti şi ieşirea cu plăcinte la Troiţa din Prund. Vinerea şi sîmbăta sînt zile de odihnă, cînd se fac socotelile la bani, se „plîng zilele trecute“ şi se fac pregătirile pentru marele eveniment din Duminica Tomii. Săptămîna luminată se încheie cu alaiul junilor care, îmbrăcaţi în originalele lor costume, încălecînd caii împodobiţi cu ciucuri, flori şi cocarde tricolore, străbat oraşul, pentru a se reîntoarece „Între Chetrii“, unde are loc o mare serbare cîmpenească. Junii din cele şapte grupuri se strîng în Piaţa Unirii şi străbat oraşul. După-amiaza, pînă pe înserat, junii şi braşovenii petrec împreună „Între Chetrii“ jucînd hora, aruncînd buzduganul şi ospătîndu-se.




Puteţi vedea şi parada Junilor.

Cristos a înviat la ţară

O slujbă de Înviere curată, fără îmbulzeala şi poantele tinerilor duşi prea rar la biserică - inerente unui oraş mare - nu poate fi simţită decît într-un sat. Cu gîndul acesta, am încercat, în acest an, să ajungem la Şinca Nouă, la „Biserica din deal“, o veche biserică de lemn construită la 1761. Socoteala de acasă nu s-a potrivit însă cu cea de pe drum, pentru că am plecat prea tîrziu. Drumul durează cam 45 de minute, în care am inclus şi ceaţa care s-a lăsat groasă şi rece, de pe la Poiana Mărului, şi ocolitul unor gropi care rînjesc cu drag din asfalt, mai puţine totuşi decît am fost preveniţi că vom întîlni. La Şinca însă, lumea e puţină, şi mai toţi oamenii meg la biserică mai din timp, aşa că în apropierea orei 00.00, nu prea mai ai pe cine să întrebi încotro să te îndrepţi. Întuneric era (în afara străzii principale), tîrziu era, noroi, şi el, destul, pe uliţe. Ne-am hotărît să nu mai căutăm biserica de lemn, ci să ne oprim la biserica ortodoxă din sat. Cimitirul mic şi îngrijit, din jurul bisericii, cu candelele şi lumînările aprinse pe la cruci, clipind în ceaţă, ne-a adus imediat în suflet pacea şi sfiala potrivite momentului.

Am ajuns la timp, tocmai pentru prinde strigarea repetată a preotului, din biserică: „Veniţi de luaţi lumină!“. Nu s-a îmbulzit nimeni, iar lumina s-a întins, de la unul la altul, precum cuvîntul lui Isus, pînă afară, la lumea adunată în jurul intrării. Apoi, încet-încet, au ieşit cu toţii, lăsînd purtătorii de steaguri şi toaca şi preoţii înainte, pentru a face înconjurul bisericii, de trei ori, după cutumă.

Apoi, cu toţii s-au adunat în jurul preoţilor şi au ascultat cuvintele citite din Evanghelia după Matei şi au cîntat împreună cu preotul şi corul cuvintele care vestesc învierea lui Iisus.

Un cor cu adevărat dumnezeiesc, format din oameni din sat care au învăţat, spune o bătrînică, cu un profesor de muzică din altă parte. Şi nu mai vorbea nimeni, toată lumea cînta sau pur şi simplu asculta stihurile, în aerul mirosind a ceaţă, a pămînt reavăn, a ceară şi a tămîie.

La sfîrşit, lumea s-a dat în lături, iar preotul a bătut în porţile bisericii, şi a intrat, pentru a continua slujba pînă dimineaţă, pe la 4.00, cînd lumea spunea că se împart Paştile, adică pîinea sfinţită. „Tare frumos“, i-am spus unei bătrînele care ne îmbia să mai rămînem, pînă dimineaţă, să asistăm la slujbă, aşa cum se cuvine. „Păcat că n-aţi venit şi ieri, a fost la fel de frumos. Păcat că nu mai staţi...“, a răspuns ea, şi a intrat în biserică. La fel ca toţi ceilalţi săteni.

Crăciun în Piaţa Sfatului (din nou)

Se ia una bucată peisaj cu bradul din Piaţa Sfatului. Ca să se vadă că e bradul din Piaţa Sfatului, se ia în cadru una bucată Casa Sfatului, dacă nu şi ceva fîntînă arteziană acum seacă. Eventual cu ceva public prin preajmă. Siluete negre care să dea impresia că se uită interesat. Cască gura. Eventual, un cîine mirat. Se reglează o sensibilitate ISO care să-ţi permită să tragi din mînă, în cazul în care n-ai trepied. În acest caz, 800, ca să-şi iasă un timp de expunere de 1/15 la o diafragmă de 3,5. Nu fac pe deşteptul, doar vroiam să subliniez că în sfîrşit am aşteptat şi lumina aia de crepuscul, cînd cerul pare albastru. Şi uite că am prins şi steaua din vîrful bradului, aprinsă. Frumos. Felicitare, nu altceva. Vedeţi că ştiu? (Nikon D200, Nikkor 18-200 VR 3,5 - 5,6)

Cu capra pe Republicii

Capra

Incepand cu Ignatul si sfarsind cu zilele Craciunului, prin alte parti incepand cu zilele Craciunului, iar prin altele obisnuindu-se numai in ziua de Sfantul Vasile, exista obiceiul ca flacaii sa umble cu ţurca, capra sau brezaia.

Ca si la celelalte jocuri cu masti practicate in timpul sarbatorilor de iarna, si in jocul caprei si-au facut loc, pe langa mastile clasice (capra, ciobanul, tiganul, butucarul), mastile de draci si mosi care, prin strigate, chiote, miscari caraghioase, maresc nota de umor si veselie, dand uneori o nuanta de grotesc.
Jocul "caprei" (uciderea, bocirea, inmormantarea, invierea) la origine a fost, desigur, un ceremonial grav, un element de cult. In cadrul sarbatorilor agrare jocul a devenit un ritual menit sa aduca rodnicie anului care urmeaza, spor de animale in turmele pastorilor, succesul recoltelor - invocat si evocat de boabele care se aruncau de gazda peste cortegiul "caprei".
Aceasta se pare ca isi are originea in obiceiurile romanilor si elinilor: fie in jocurile si cantecele desfasurate in jurul altarelor pagane de preotii sau cantaretii travestiti in dobitoace cu ocazia sarbatorilor date pentru cinstea zeilor, ori in versurile satirice contra generalilor ce repurtau vreun triumf, fie in amintirile vagi despre dansurile cunoscute la greci sub numele unor pasari rapitoare.
Capra joaca de obicei după fluier, desi fluierul a inceput să fie înlocuit de un fel de tobe. La terminare, unul din flacai se apropie de masa unde sunt membrii familiei, incepe sa vorniceasca. Flacaii joaca pe stapana casei, pe fete si chiar servitoare, daca sunt acasa, si apoi, multumind, se indeparteaza.

Capra a fost socotita de romani ca animalul care da semne daca vremea va fi buna sau rea. În cadrul sarbatorilor agrare jocul a devenit un ritual menit sa aduca rodnicie anului care urmeaza, spor de animale in turmele pastorilor, succesul recoltelor – invocat si evocat de boabele care se aruncau de gazda peste cortegiul “caprei”. Jocul “caprei” s-a generalizat in toata tara la sfarsitul secolului al XIX-lea, dar fiind socotit un joc pagan, multi slujbasi ai bisericii au refuzat sa-l primeasca pe la casele lor, socotindu-l “nevoit de legea crestineasca” (Gr. Tocilescu). In zilele noastre, jocul a ramas un pretext pentru una dintre traditionalele manifestari artistice, prilej de etalare a unor frumoase podoabe, covoare, stergare s.a., in culori vii, uneori stridente, pentru inveselirea gospodarilor si pentru urari bune cu prilejul Anului Nou.

1.


2.


3.


4.


5.


6.