*** Reloaded

George a găsit soluţia pentru a-mi salva cadrul. Simplu, nu? Uneori contează mai mult să faci cropul potrivit, decît să stai o oră la prelucrare şi la final tot prost să iasă treaba.

***

La cererea telespectatorilor şi în conformitate cu intenţia mea iniţială, postez o a doua fotografie de la nuntă. Restul chiar că după ce dăm albumul.

Împuşcatul cocoşului/Shooting the Cock

Originea tradiţiei pe care o celebrează locuitorii Apaţei în fiecare an, în prima zi de Paşte, este legată de o legendă a locului din secolul al XIV-lea, conform căreia în timpul unei invazii tătărăşti, populaţia din zonă s-a retras în cetate. Invadatorii au pustiit localitatea, dar la retragere au auzit un cîntec de cocoş în cetate. Locuitorii refugiaţi aici au fost descoperiţi în felul acesta, iar cetatea a fost asediată. După retragerea tătarilor, supravieţuitorii au hotărît pedepsirea cocoşului trădător. De aici, „Împuşcă cocoşul“, an de an. În zilele noastre, locul cocoşului trădător este luat de o ţintă în formă de cocoş. Şi numai copiii sînt cei care participă la ritual, ei fiind iniţiaţi în arta tragerii la ţintă cu arbaleta. Înainte de a trage la ţintă, tinerii se aliniază şi rostesc, în versuri puse pe muzică, „judecata cocoşului“. De la ora 17.00, începe petrecerea. Întîi, sătenii sînt invitaţi la o masă festivă la Căminul Cultural, iar seara la balul tradiţional. La ora 23.00, tinerii merg la „furatul porţilor“. Petrecerea continuă a doua zi de Paşte, cînd feciorii se duc cu stropitul la casele fetelor.

The origin of the tradition celebrated by the Apaţa villagers every year it's a local legend from the XIVth century. The legend says that during a tartars invasion, the people sheltered into the stronghold, during the night. The invader slayed the village waste but they didn't find any villager. But in the morning, a cock sung and the tartars found the stronghold and set the seige. After the tartars retreated, the villagers decided to punish the traitor cock. Ever since, the villagers from Apaţa are „shooting the cock“ every year. Nowdays, the cock's place has been taken by a wooden target with a cock painted on. The kids are initiated in the art of arbalest shooting and they are the only ones whom are taking part to the shooting ritual. Before the punishment, a mortuary convoy, with children wearing specific costumes (including a priest), walk through the village up to a hill where two groups are arguing whether they are going to shoot the cock. The „priest“ takes his service in some funny words. Too bad they are speaking Hungarian, so not even Romanians understand. :)
After the cock is shot, all the people are invited to a feast at the community home and to a traditional ball in the evening.

„Aici a fost un fel de război cu tătarii. Şi acolo e o cetate. Şi cetatea, roată-roată, avea apă. Tătarii au venit şi nu ştiau dacă dincolo de apă e sau nu e cineva. Cocoşul a începu să cînte, şi hopa! Au ştiut că e cineva. Şi au năvălit şi au omorît oamenii. Oamenii au puşcat cocoşul atunci, pe loc. Şi de-atunci, e obiceiul că în fiecare an puşcă cocoşul. Păcat că nu înţelegeţi cuvintele (ritualul se desfăşoară în limba maghiară), că popa ţine slujbă ca pentru mort, pentru cocoş, iar ceilalţi, vitejii, cu arbaletele sau cu săbiile, se ceartă între ei dacă să puşte sau să nu puşte cocoşul. Eu am prins şi vremea cînd duceau un cocoş viu, dar de un timp nu mai duc. Nu îl puşcau, numai îl duceau pînă acolo. În rest nu s-a schimbat nimic, atîta numa că acuma nu mai duc cocoşul viu, duc numai tabla“. Ana Boloni, 64 de ani.

***

M-am lansat şi în fotografia de nuntă, cu ajutorul unei grămezi de prieteni şi a magazinului Rams Antik, ai cărui patroni au binevoit să-mi împrumute gramofonul şi samovarul de pe şemineu.

Asta este doar un preview, ca să vă arăt că n-am stat chiar degeaba. Sper să fie într-un ceas bun.

Aruncatul în ţol

Junii Tineri se întîlnesc în fiecare joi din Săptămîna Luminată, în Piaţa Prund, pentru ultima manifestare tradiţională înainte de coborîrea în Cetate, din Duminica Tomii.
După obicei, după ce ies să salute oamenii şi cîntă „Cristos a înviat“, junii tineri se prind în horă, întrecîndu-se în aruncarea buzduganului, în timp ce lautarii zic cu spor din scripcă şi cobză, ţinîndu-le isonul, în tonul strident al surlelor de pe vremuri.







După ce toţi junii tineri îşi demonstrează bărbăţia,vine rîndul oamenilor din mulţime, care, în schimbul aruncatului buzduganului, lasă bani într-o pălărie sau într-o cutie de tablă, specială. Iar la urmă, junii îşi aruncă tovarăşii în aer, cu ţolul, în strigătele mulţimii.





„Aruncarea buzduganului demonstrează bărbăţia şi curajul unui june tînăr. Cel mai bărbat şi mai curajos trebuie să arunce cît mai sus buzduganul, şi să încerce să-l şi prindă. Aruncarea în ţol este şi ea o demonstrare a curajului şi bărbăţiei, dar probabil că are rădăcini în ritualurile dacice. Atunci se obişnuia să se arunce un tînăr în suliţe, ca să poată duce mesajul comunităţii la Zalmoxe, iar aruncarea în ţol probabil că este o reminiscenţă a acestui lucru. Noi ne străduim să cultivăm aceste obiceiuri la tineret şi să păstrăm aceste tradiţii unice şi extrem de frumoase. Cred că astăzi a fost o manifestare reuşită“, spune Constantin Chicuş, preşedintele Junilor Tineri.









Aruncatul în ţol pune capăt manifestărilor cetelor de juni, din Săptămîna luminată, după stropitul din a doua zi de Paşti şi ieşirea cu plăcinte la Troiţa din Prund. Vinerea şi sîmbăta sînt zile de odihnă, cînd se fac socotelile la bani, se „plîng zilele trecute“ şi se fac pregătirile pentru marele eveniment din Duminica Tomii. Săptămîna luminată se încheie cu alaiul junilor care, îmbrăcaţi în originalele lor costume, încălecînd caii împodobiţi cu ciucuri, flori şi cocarde tricolore, străbat oraşul, pentru a se reîntoarece „Între Chetrii“, unde are loc o mare serbare cîmpenească. Junii din cele şapte grupuri se strîng în Piaţa Unirii şi străbat oraşul. După-amiaza, pînă pe înserat, junii şi braşovenii petrec împreună „Între Chetrii“ jucînd hora, aruncînd buzduganul şi ospătîndu-se.




Puteţi vedea şi parada Junilor.

Cristos a înviat la ţară

O slujbă de Înviere curată, fără îmbulzeala şi poantele tinerilor duşi prea rar la biserică - inerente unui oraş mare - nu poate fi simţită decît într-un sat. Cu gîndul acesta, am încercat, în acest an, să ajungem la Şinca Nouă, la „Biserica din deal“, o veche biserică de lemn construită la 1761. Socoteala de acasă nu s-a potrivit însă cu cea de pe drum, pentru că am plecat prea tîrziu. Drumul durează cam 45 de minute, în care am inclus şi ceaţa care s-a lăsat groasă şi rece, de pe la Poiana Mărului, şi ocolitul unor gropi care rînjesc cu drag din asfalt, mai puţine totuşi decît am fost preveniţi că vom întîlni. La Şinca însă, lumea e puţină, şi mai toţi oamenii meg la biserică mai din timp, aşa că în apropierea orei 00.00, nu prea mai ai pe cine să întrebi încotro să te îndrepţi. Întuneric era (în afara străzii principale), tîrziu era, noroi, şi el, destul, pe uliţe. Ne-am hotărît să nu mai căutăm biserica de lemn, ci să ne oprim la biserica ortodoxă din sat. Cimitirul mic şi îngrijit, din jurul bisericii, cu candelele şi lumînările aprinse pe la cruci, clipind în ceaţă, ne-a adus imediat în suflet pacea şi sfiala potrivite momentului.

Am ajuns la timp, tocmai pentru prinde strigarea repetată a preotului, din biserică: „Veniţi de luaţi lumină!“. Nu s-a îmbulzit nimeni, iar lumina s-a întins, de la unul la altul, precum cuvîntul lui Isus, pînă afară, la lumea adunată în jurul intrării. Apoi, încet-încet, au ieşit cu toţii, lăsînd purtătorii de steaguri şi toaca şi preoţii înainte, pentru a face înconjurul bisericii, de trei ori, după cutumă.

Apoi, cu toţii s-au adunat în jurul preoţilor şi au ascultat cuvintele citite din Evanghelia după Matei şi au cîntat împreună cu preotul şi corul cuvintele care vestesc învierea lui Iisus.

Un cor cu adevărat dumnezeiesc, format din oameni din sat care au învăţat, spune o bătrînică, cu un profesor de muzică din altă parte. Şi nu mai vorbea nimeni, toată lumea cînta sau pur şi simplu asculta stihurile, în aerul mirosind a ceaţă, a pămînt reavăn, a ceară şi a tămîie.

La sfîrşit, lumea s-a dat în lături, iar preotul a bătut în porţile bisericii, şi a intrat, pentru a continua slujba pînă dimineaţă, pe la 4.00, cînd lumea spunea că se împart Paştile, adică pîinea sfinţită. „Tare frumos“, i-am spus unei bătrînele care ne îmbia să mai rămînem, pînă dimineaţă, să asistăm la slujbă, aşa cum se cuvine. „Păcat că n-aţi venit şi ieri, a fost la fel de frumos. Păcat că nu mai staţi...“, a răspuns ea, şi a intrat în biserică. La fel ca toţi ceilalţi săteni.

Roma cu 200 de euro (3)

Data trecută v-am promis o discuţie asupra turismului românesc. Astea sînt doar cîteva poze, făcute cu un aparat (semi)profesionist dar cu ochiul unui amator gură-cască, în Basilica San Pietro, punctul central al Vaticanului.

„Basilica este construită de împăratul Constantin, deasupra mormîntului Sfîntului Petru, situat în apropierea Circului lui Nero, în care a fost crucificat. La mijlocul secolului al XV-lea, Papa Nicolae V a dat ordin să fie restaurată; lucrările au fost demarate abia 50 de ani mai tîrziu, cînd Papa Iulius II l-a desemnat pe Bramante să realizeze planurile. Abia după lucrări care au durat 123 de ani, biserica a fost sfinţită. bazilica are o lungime de 187 metri; domul proiectat de Michelangelo are o înălţime de 132,5 metri, faţada a fost realizată de Carlo maderno, iar Bernini a realizat impresionantul ansamblu de coloane care străjuiesc piaţa San Pietro“ - Roma, ghid turistic, de Jane Shaw, Editura Ad Libri.

Prima chestie la care am căscat gura e tavanul de după intrare. Intrare care, apropos, este gratuită. Recitind ghidul acum, mi-am dat seama că mă puteam urca şi în turlă, contra cost, dar n-am ştiut asta atunci. În interior poţi fotografia cum te taie capul, numai în cur să nu te aşezi că te trag nişte neni paznici de mînecă şi te roagă frumos să nu fii nesimţit şi să te ridici, pe moaş-ta de măgar. Bineînţeles, tu nu auzi decît „Vă rog frumos să vă ridicaţi acum!“, pe un ton politicos, rece şi ferm, dar citeşti în ochii lor că te consideră un măgar.

Vestita La Pieta, de Michelangelo Buonaroti, sculptată la 1499, pe cînd ai noştri încercau să ţină piept năvălitorilor, pîrjolind cîmpiile şi otrăvind fîntînile. De cînd un cretin a ciobit-o cu barosul acum vreo cîţiva ani, este protejată de un panou de plexiglas, în care puteţi observa reflecţia ferestrei din partea opusă, măiastru surprinsă de fotograful amator.

După ce dai cu ochii de La Pieta şi mulţimea de gură-cască (de-aia n-am mai înotat printre ei ca să mă lipesc de geam), te uiţi în faţă şi vezi, măre, cam cît un teren de fotbal, de nu se mai sfîrşeşte. Partea asta care ocupă josul pozei de sus e un culoar îngrădit, care duce la baldachinul altarului, opera lui Bernini, cu o înălţime de 20 de metri şi sub care numai Papa are dreptul să oficieze.

Dedesubtul textului şi deasupra altarului e turla lui Michelangelo, pe care aţi mai văzut-o în poze şi de dinafară.

Drăcia de mai jos am impresia că e pe altarul lui Petru, care a fost şi primul papă, declarat aşa post-mortem. Dacă vi se pare că e o pictură, vă înşelaţi amarnic. E o sculptură.

Am vizitat bazilica în vreo două-trei ore, în viteză, printre sculpturi, morminte de papi şi picturi de n-are muzeul de artă din România atîtea. Fiecare firidă e cît o biserică de-a noastră mai mare, şi infinit mai împopoţonată cu opere de artă care de care mai minunate. Punctul central al papalităţii e de o opulenţă absolut formidabilă, deşi la tot pasul găseşti cîte-o cutie a milei şi cîte-un îndemn la simplitate. Sper să nu jignesc pe nimeni dintre credincioşii romanocatolici, eu sînt puţin ateu şi nu-mi plac bisericile şi preoţii decît cu cîteva excepţii. (O bilă albă la mormîntul papei Ioan Paul al II-lea, ultimul papă decedat, care este de o simplitate contrastantă cu toate celelalte cripte de papi, pe care se odihnesc cîteva flori, un trandafir de aur şi unul de argint, şi la care credincioşii încă îşi mai aduc omagiul. Tot acolo, cică din respect pentru papă, nu ai voie să faci poze decît cu acordul suprem al administraţiei Vaticanului).

În ultimul cadru, nişte asiatici, chinezi sau japonezi, pozează un demn urmaş ar gărzii elveţiene, care păzeşte în mod tradiţional Vaticanul, şi care acum este formată din italieni imberbi şi plini de aere şi coşuri.

Şi acuma, zic şi eu: în faţa unor astfel de minuni(care sînt într-un singur loc din zecile de obiective ale Romei, de exemplu), ce-ar avea România de arătat? Doi pereţi cu albastru de Voroneţ, o cetatea ţărănească Rîşnov care pică pe tine (n-am mai pus poze de la castelul San Angelo, care lasă orice castel de-al nostru la pitici) cu avizul Ministerului (in)Culturii, Nişte Brîncuşi (deşi mai multe sînt în State), un castelul Huniarzilor (care, mă rog, nu-i românesc), o Biserica Neagră, de care nemţii au un milion, nişte mănăstiri, frumoase, i-adevărat, vreo două cetăţi din Moldova, şi dacă îţi mai socoteşti şi degetele de la picioare, te cam poţi opri.

Acum, eu înţeleg de ce nu avem noi bogăţii imperiale şi nici nu putem fi acuzaţi pentru asta. Avem în schimb nişte peisaje de pici în cur (i-adevărat că nu avem nicio vină pentru asta) şi deltă, mare, cîmpie, dealuri, munte la un loc.

Deci, turistul ar putea să vină să le vadă pe-astea. Dar cetăţile cad, hotelierii te jupoaie, şi, ce-i mai rău, ai impresia că România se întinde cît toată Asia, dacă mergi cu trenul. (De la Mare la munte poţi să faci şi mai bine de 14 ore, şi să te ferească Dumnezeu de lucrări , inundaţii, geruri, vară, iarnă). Ştim cu toţii chestiile astea. Başca drumurile care, vai de capul lor, îţi rup maşina cînd ţi-e lumea mai dragă.

Şi acuma zic şi eu, cu mîndrie patriotică şi cu năduf: ce dracu să caute turistu-n Românica?

Încercaţi şi partea I a reportajului, ba chiar şi partea a doua. Eu zic că merită.