Roma cu 200 de euro (2)

Astăzi sînt prea obosit ca să mai scriu lucruri care mă enervează pentru că sînt român. Aşa că o să vă ofer din nou materialul publicat în Monitorul Expres şi Evenimentul Zilei, care e deja scris şi care m-a făcut încă o dată să-mi dau seama ca sînt prea mulţi cretini în ţara asta care n-au ce face şi de-aia se dau interesanţi. Probabil că pe măsură ce parcurg iar textul, o să mai fac nişte adăugiri şi comentarii.

Şi dacă toate drumurile duc la Roma, capitala unei ţări cu oameni foarte asemănători românilor, dar cu un nivel de trai european, trebuie să ştiţi că două zile la Roma pot costa mai puţin decît un week-end în Poiana Braşov. Cu încălţăminte comodă (care după vreo 30 de kilometri de marş în stil pluton disciplinar, că vremea-i scurtă şi sînt multe de văzut, n-o să vi se mai pară atît de comodă), mers pe jos şi multă cumpătare, poţi trăi bucuria de a vedea măcar un strop din farmecul Romei cu nici 200 de euro.

Prima condiţie pentru a face o excursie ieftină în capitala fostului imperiu roman este să găseşti, prin ianuarie, o ofertă de zbor low-cost. Cu siguranţă, preţurile „începînd de la“ 3 euro inclusiv taxele de aeroport vor ajunge la 30 de euro dus-întors în cele trei zile dintre data cînd afli de ofertă şi data în care te hotărăşti să cumperi biletele. Oricum, 30 de euro este un preţ bun. Numai drumul de la Braşov la Cluj şi retur a costat 90 de lei. Odată biletele cumpărate, dacă nu ai vreo mătuşă, rudă sau prieten prin Roma, la care să poţi trage peste noapte, trebuie să-şi cauţi un hotel. Dacă ai noroc, poţi rezerva, tot în ianuarie, pentru luna martie, un hotel aflat la 15 minute de mers pe jos de Vatican, cu 45 euro camera dublă pe noapte, preţ foarte mic pentru Roma, în condiţii de hotel de trei stele. Pozele de pe net de obicei sînt de fraierit fraierii, dar noi am avut noroc. Camera era ceva mai mică decît părea în poza de pe net, dar curat şi ok. Nu ştiu nici dacă era de două sau trei stele, dar nu pot să mă plîng. (Ca şi la noi, mici detalii de genul geam spart la cabina de duş sau finisaje neterminate în anumite zone erau prezente şi acolo, încă un semn că, în ciuda a ce spune Densuşeanu, avem şi o parte latină serioasă în noi).

Hotel central, economie la transport

Avantajul de a fi în buricul tîrgului este că nu mai ai nevoie de transportul în comun pentru a vizita majoritatea obiectivelor pe care rîvneşte să le vadă toată lumea. În plus, poţi să baţi străzile şi noaptea, fără a risca să rămîi fără mijloace de transport pentru a te întoarce în camera mai ieftină din suburbii.

Trebuie însă să accepţi că Roma este un muzeu în aer liber, iar în două zile nu prea poţi să vizitezi tot ce-ai visa, chiar dacă te încumeţi să faci 100 de kilometri pe jos. Aşa că, înainte de cuceri Roma trebuie să-ţi faci un plan cu ceea ce doreşti neapărat să vezi. Un bilet de autobuz cu valabilitatea de 75 de minute, timp în care poţi schimba oricîte mijloace de transport de suprafaţă, costă un euro. Cele 75 de minute sînt suficiente chiar şi pentru o călătorie mai lungă. Pentru eficienţă însă, orice turist poate apela la serviciile vreunui autocar tip hop-on-hop-off, adică acele autobuze etajate, descoperite, în care te poţi urca de cîte ori pe zi vrei, care te duc exact în locurile de interes şi care costă în jur de 20 de euro pe zi. Firma ATAC, care se ocupă de transportul public din Roma, pune la dispoziţia turiştilor inclusiv abonamente cu intrări gratuite sau reduceri la muzee. Oferta, ca şi un calculator de rute şi distanţe, poate fi accesată pe site-ul oficial al companiei.

Scump, dom’le, scump!

Pentru un marocan care vinde suveniruri la taraba închiriată de la primărie, sau fake-uri de poşete pentru fiţoasele din Bamboo (care, apropo, pot fi negociate de la 40 de euro bucata, la zece euro sau chiar patru), profitul nu scade sub 1.500 de euro pe lună, dar poate creşte şi pînă la 4.000. Pentru un român care cîştigă 300 de euro pe lună, mîncarea pe stradă ori la restaurant, transportul sau intrările la muzee pot fi frustrant de scumpe.

Slavă Domnului, Vaticanul poate fi vizitat fără taxă, inclusiv Basilica San Pietro, în care-ţi poţi petrece, chiar ca privitor neavizat, mai multe ore pentru a o parcurge aşa cum trebuie. Pentru a vedea şi Capela Sixtină, trebuie să scoţi din buzunar 15 euro, la fel cum pentru Colosseum şi complexul muzeal din jurul monumentului trebuie să scoţi din buzunar 12 euro. Castelul Sant’Angelo este de asemenea un loc ce trebuie văzut, unde intrarea este 7,5 euro. Platforma superioară oferă o frumoasă perspectivă asupra Romei şi a Tibrului. Fotografiatul obiectivelor turistice este gratis, cu excepţia locurilor în care scrie că nu ai voie să faci poze sau să filmezi . Şi pentru că am adus vorba de marocani şi poşete, contrar aparenţelor, suvenirurile cele mai ieftine nu se găsesc neapărat la tarabele „de pe stradă“, iar o reducere de unul-doi euro la mai multe bucăţi ajunge să conteze. Pe Via della Conciliazione, adică drumul principal către Vatican, se găsesc mai multe magazine de suveniruri, mai ieftine şi mai de bun gust decît multe dintre produsele de pe tarabele aşa-zis ieftine de pe stradă.

Pizza românească, mai bună decît cea italiană

Chiar dacă italienii au inventat pizza, pastele şi lasagna, românul învăţat să şi le prepare aşa cum îi place, singur, acasă, ar putea avea un şoc atunci cînd pentru o bucăţică de lasagna, care seamănă cu o pizza de chioşc de gară, va trebui să dea cam opt euro, la care se adaugă şi pîinea, paharul de apă minerală sau de vin şi bacşişul ospătarului. Mai bine apelaţi la un (super)market, unde cu banii de gustare la restaurant puteţi cumpăra mîncare pentru trei mese sănătoase.

În rest, Roma e liniştită noaptea şi agitată ziua, carabinierii sînt peste tot, la fel şi românii sau japonezii, şoferii nu opresc la trecerile de pietoni (în schimb, italienii traversează strada peste tot şi toate maşinile opresc, în mod ciudat, fără ca şoferul să înjure pietonul). Ca şi la noi, cea mai mare densitate de maşini şi scutere parcate este exact sub semnele de parcare interzisă sub ameninţarea ridicării maşinii. Italienii, spre deosebire de români, preferă maşinile foarte mici sau scuterele, care le garantează practic un loc de parcare.

Faţă de Bucureşti de exemplu, în ţara lui Ferrari n-am văzut nicio maşină cu numele celebrei scuderii, în afara celor parcate chiar în magazinele firmei. Clădirile, fie ele istorice sau nu, arată bine şi vădesc grija municipalităţii faţă de regulile e urbanism. Să nu mai vorbim de restaurări, care s-au făcut, acolo unde a fost cazul, respectînd ÎNTOCMAI arhitectura şi materialele originale.

Peste tot, chiparoşi sau cîţiva arbori tropicali dau viaţă peisajului urban, iar micile parcuri sau zone verzi sînt pretutindeni, exact atît cît să-şi odihneşti ochii şi picioarele pe altceva decît pavaj şi tencuială. În ziua plecării, nu uitaţi să puneţi deoparte 11 euro pentru trenul care vă va duce, din gara Termini la aeroportul Fiumicino, cale de 30 de kilometri. Atenţie, peronul 25 se află la 400 de metri de peronul principal, iar trenurile pleacă exact la fix!

Top ten obiective turistice:

• Un ghid de călătorie publicat în România recomandă următoarele zece obiective pe care trebuie să nu le rataţi: Capitoliul, Castelul Sant’Angelo, Colosseumul, Palazzo Barberini, Pantheonul, Piazza Navona, Forul Roman (inclus în preţul biletului la Colosseum), San Clemente, Capela Sixtină şi Muzeele Vaticanului, Bazilica San Pietro. Dacă vreţi să vă întoarceţi în Roma, e musai să aruncaţi o monedă în Fontana di Trevi, iar dacă tot n-aveţi ce face, merită să ajungeţi şi în Piaţa Spaniolă, de unde mai puteţi vedea iar oraşul de sus, de pe platforma intrării în biserica Trinita dei Monti, deschisă chiar şi la ora 1.00 noaptea, ca mai toate lăcaşele de cult catolice.

Raport financiar:

194 euro

• Sejur: 47 de ore. Costuri/persoană: avion - 30 euro, cameră hotel (2 nopţi) 45 de euro, intrări muzee - minimum 30 euro, mîncare din magazin - 15 euro, cina la restaurant: 12 euro, transport local - 22 euro, suveniruri - 20 euro, alte cheltuieli - aproximativ 20 euro. Total: 194 euro.

Încercaţi şi Partea I a reportajului.

Incercati si partea a treia, ca poate va place.

Puteţi să vă mai distraţi şi cu periplul tunisian.

Roma cu 200 de euro

În sfîrşit fac prima postare a fotografiilor mele de la Roma, pe care probabil că de-abia le aşteptaţi. Cum spunea patronul cîrciumii cu lole (mare om, mare caracter, mulţam de superangular maestre!), „Braşovul este fotografiat cel mai bine de braşoveni şi Roma de romani“, aşa că să nu vă aşteptaţi la mare chestie.

Una peste alta, am fost destul de în fugă, a şi plouat ziua, aşa că majoritatea fotografiilor sînt de noapte, la sensibilitate 1600 si fara trepied, pentru ca n-am vrut sa mai dau 20 de euro bagaj la cală (dacă vă spune vreo tîmpită, vreodată, cînd vă luaţi biletele, că puteţi să vă luaţi bilete fără loc rezervat şi pentru bagajul de cală la aeroport, să o credeţi, dar să aveţi în vedere că taxa nu va va fi 10 euro de bagaj, ci 20 de euro). Scula se cheamă tot Nikon d200, cu obiectivele Nikkor dx 18-200 3,5-5,6 şi Tokina 11-16.

Astea fiind zise şi trecînd peste drumul cumplit cu acceleratul de la Braşov la Cluj (compartimente noi, scaune fixe, absolut incomode, 44 lei biletul, şase ore jumate cu tot cu întîrziere, căldură multă şi fără de măsură), ne-am urcat în avionul din imagine, zbor Blue Air cu aeronavă de închiriat. La ora 11.00 a Românicii am decolat, la ora 12.00 a Italicii am aterizat pe Fiumicino, un fel de Băneasa Romei, doar că de vreo 100 de ori mai populat.

La hotel am ajuns pe la ora 15.00, pentru că m-am încăpăţînat vreo oră să caut staţia aia de autobuz care dispăruse cu două săptămîni înainte de pe harta rutelor ATAC (compania de transport a Romei), aşa că pînă la urmă am plecat cu un tren de 5,5 euro pînă la piaţa San Pietro, din două bucăţi, cu schimbare în Trastevere, vezi foto. O menţiune: trenul pînă la Termini, nodul de transport al Romei, ar fi costat 11 euro, cu nuş-ce expres de-al lor. Distanţă: 30 de kilometri. Menţiune 2: în afara unor tanti de la nişte chioşcuri de ziare care vînd şi bilete de transport, pe oricine ai întreba cu ce poţi ajunge în Vatican (că noi pe-acolo aveam treabă) îţi oferea alt mijloc de transport, cu preţul lui, bineînţeles. Fiecare cu turta lui, mai rău ca la românaşi.

Menţiune 3: Nici acum nu sînt sigur că biletul de 5,5 euro ne ajungea de fapt pînă la Piaţa San Pietro. Două zile mai tîrziu, un carabinier din Termini ne-a spus că el n-a văzut bilete de-alea niciodată şi că dacă ne-ar fi prins controlul, mai plăteam o diferenţă usturătoare. Prefer să cred că era doar un miliţian în varianta italiană.

Încă de la început trebuie să vă spun că excursia în Roma a fost frumoasă, obositoare, scurtă şi extrem de frustrantă. Asta pentru că orice rahat pe care un cerşetor italian mediocru şi-l poate permite devine o adevărată investiţie pentru un jurnalist cu şapte-opt ani experienţă, care pînă mai ieri lucra şi la un ziar naţional şi la unul local, şi care cîştigă fabuloasa sumă de 300 de euro pe lună (în lunile bune şi dacă şeful nu-i mai taie din cînd în cînd din salariu, ca surpriză la revenirea din concediu - mulţam şefu', data viitoare poate aflu şi eu din timp).

Pentru un marocan care vinde suveniruri la taraba închiriată de la primărie, sau fake-uri de poşete pentru fiţoasele din Bamboo (care, apropo, pot fi negociate de la 40 de euro bucata, la zece euro sau chiar patru), profitul nu scade sub 1.500 de euro pe lună, dar poate creşte şi pînă la 4.000. Am aflat-o după ce am intrat în vorbă cu un marocan de-ăsta, care era foarte curios să ştie în ce oraşe din România trăiesc ţiganii. „All over!“, a sunat răspunsul, după care am încercat să-i explic, fără să par xenofob sau, doamne-fereşte, rasist, că şi la noi problemele cu ţiganii sînt la fel de mari ca la ei. „Urlaţi pentru drepturile lor, acum spălaţi-vă pe cap cu ei!“, am încheiat apoteotic, în gînd. (Nu generalizez şi cred că există şi ţigani de treabă în România, ba chiar şi din cei care vor să se integreze în populaţia majoritară şi să trăiască după regulile unei societăţi bazate pe furtul legal, după modelul aleşilor neamului. Sau , şi mai grav, ţigani care vor să muncească la fel ca românii care n-au ajuns în parlament sau în posturi cheie, pentru nişte salarii de căcat. Pe toţi aceştia îi stimez şi îi compătimesc).

(urmare în numărul viitor)

Generaţii/Ages (update)

Claudia n-a fost atît de norocoasă ca mine. Nu mai are decît o bunică. Buni. Şi pe Mami. Nu ştiu dacă mă urăsc pentru că le-am luat fata. Nu cred. Mi-au spus doar să am grijă de ea. Şi m-au adoptat şi pe mine.

Caudia wasn't so lucky as I was. She only has one grandma. Buni. And Mami. I don't know if they hate me for taking away their little girl. I don't think so. They only told me to take good care of her. And they addopted me too.

(Aceasta postare este updatata, iar anumite comentarii au fost facute inainte de update/This post is updated and some comments were posted before the update)

Desene de copil/Chilld's drawings

V-am promis că mai variaţiuni pe tema asta, asa că pînă la povestea unei zîne de ocazie, mai servim o bucăţică de Măgura.

Evident, seria poate fi vizualizată aici.

I've promised you more on this theme, so till next time, a new piece of Măgura is now served.

(You can see the whole Child's Drawings series here. )

Vlad

Vlad M. are cinci ani şi trei luni şi merge la grădiniţa „din curtea la OPC“, adică Grădiniţa nr 8 din Braşov. E în grupa mare A, şi a învăţat deja câteva litere pe care se grăbeşte să mi le înşire pe o foaie. Mai merge la Cercul creativ, în Piaţa Sfatului, unde face multe şi decupează, lipeşte, face clopoţei şi alte lucruri, de exemplu cizmuliţe din hârtie care seamănă şi cu o locomotivă de trenuleţ. Mai merge şi la Aikido, unde în ciuda vârstei, este foarte serios şi nu vrea să lipsească la niciun antrenament, nici chiar după o zi obositoare la grădi.
Îmi întinde mâna ferm când facem prezentările, se prezintă grav şi serios, apoi se aşează pe scaunul din „living“, unde îmi va povesti despre el. Mami i-a spus deja că sunt mesagerul moşului, care se interesează dacă Vlad a fost sau nu cuminte.

Cu Moşul Crăciun „se împacă“ bine, pentru că a fost copil cuminte anul acesta. Ştie că este „sufletul lui mami”, dar recunoaşte că mai e şi obraznic. Ori de câte ori este certat, se retrage în cameră şi îşi face autocritica, apoi iese zâmbind şi îşi cere scuze, spunând: “Mami, ştiu că din când în când mai fac şi prostii, dar eu tot te iubesc!”. Cu moşul Nicolae se află în negocieri, pentru că e „puţin pedepsit“, fiindcă le-a răspuns obraznic lui mami şi lui tati. „Dar Moşul Crăciun trebuie să vină, pentru că la el nu sunt pedepsit“, e convins băiatul, mai ales că îl aşteaptă din septembrie şi îşi face lista de cadouri de la începutul anului. „Eu cred că moşul nu e costumat şi există în realitate. Şi trăieşte în Polul Nord. În ţara aia... Laponia!“, îşi aduce el aminte ajutat de mami. „Moşul vine cu sania trasă de reni care zboară. Renii mănîncă sănătos, aşa cum mănânc şi eu la grădiniţă“, îmi explică el. De la Moşul ar vrea „un Scarlet“ (un dragon bakugan pe care l-a văzut în desene animate) şi un robot cu telecomandă, care să facă toată treaba în locul lui şi al lui tati. „...Şi al lui mami!“, admite el după o clipă de gândire.

Cînd o să se facă mare vrea să fie „geniu de ştiinţă“, care „e foarte fain, pentru că descoperă orice“ şi poate să facă „multe experimente“. Din cauza asta ţine morţiş să-mi arate cartea lui cu dinozauri. „Stegosaurul are ţepi pe spate şi pe coadă şi dacă-l atinge cineva s-a înţepat“, trece el în revistă animalele preistorice, în căutarea unui T-Rex pe care să mi-l prezinte. Până îl găseşte, mai află de la mami cum arată Spinosaurus-ul şi îmi spune că „(P)Terodactilul este un dinozaur care zboară“. Mai are şi o carte cu planete, pe care o aduce repede-repede din camera lui, aflată la etaj. De altfel, Vlad patrulează între sufragerie şi camera lui de câte ori schimbăm subiectul, ca să-mi arate exact despre ce vorbim. „Am aici un satelit şi vreau să merg pe lună“, îmi mărturiseşte băiatul pe un ton de parcă mi-ar vorbi despre vreme. „Satelitul este ca un fel de avion, numai că are partea asta de antenă. Şi se transmite pe televizor. Avem noi un fel de aparat la televizor şi o telecomandă de satelit“, mă încredinţează Vlad, arătîndu-mi apoi în carte şi satelitul, şi „un fel de orbită“, şi o gaură neagră „care te înghite într-o altă dimensiune“. Zice că „Pluto e cea mai mică planetă“, că pe Marte - pe care o recunoaşte pentru că începe cu „M“ - trăiesc oameni şi că e cea mai frumoasă planetă. Mai ştie că Saturn „este o bilă mică înconjurată de un cerc care-o apără de asteroizi“ şi încurcă Luna cu Mercur. Mai ştie că Pămîntului i se zice „Planeta Albastră, pentru că-i plină de apă“ şi că „vîntul polar te apără de gaura neagră sau de Soare“. Şi să nu uităm: Pămîntul are multe condimente (pe care este cât pe ce să mi le arate, întrebîndu-mă foarte sigur pe el dacă nu vreau să-mi aducă o hartă. Prefer să nu).

Cea mai mare dorinţă a lui este să vadă o stea căzătoare, revine Vlăduţ la planetele noastre, pentru a-şi aduce apoi aminte că are şi o casă de marcat. Bineînţeles, nu scap pînă nu mi-o aduce s-o văd, deşi eu mă chinui să aduc vorba despre prietenele lui Vlad de la grădi.
Casa de marcat are legătură şi cu dorinţa pe care şi-ar pune-o Vlad dacă ar vedea o stea căzătoare. „Vreau să am propriul meu magazin. Să-mi aduc jocuri şi să le vînd“, spune el. Magazinul ar putea foarte bine să fie în curtea casei, iar de faptul că „nu prea are vad“ nu-şi face nimeni griji, pentru că s-ar mulţumi să-i aibă clienţi pe tati şi pe mami. „Aşa vom fi bogaţi şi o să ne cumpărăm o masă în sufragerie şi un ATV“, hotărăşte Vlăduţ, deşi zice că „nu-i important să fii bogat“ , ci „să fii sănătos şi mami şi tati să se iubească“.

La grădi alergă fetele după el. „Patru. Toată ziua bună ziua vor să mă pupe. Nu-i deloc amuzant. Cred că s-au îndrăgostit de mine!“, constată copilul. În afară de pupat, fetele stau lângă el toată ziua şi din când în când îi mai dau jucăriile. „Bea, Marta, Patricia şi Dana. Şi Carina. Acum sînt cinci!“ - descoperă el punându-şi mâinile în cap. „Fetele-s prea ingenioase pentru mine. Adică mă iubesc şi vor să mă pupe toată ziua“, concluzionează el, demonstrîndu-mi în continuare cum funcţionează casa de marcat. „Iar Carina este cea mai bună prietenă a mea“, îmi mai aruncă Vlăduţ în grabă, anunţînd o pauză de pipi.

Perlele lui Vlăduţ
* „Isus Hristos a murit pentru noi, dar după trei zile şi-a revenit.“
* La grădiniţă, doamna educatoare i-a pus pe copii să stea cu mâinile la spate. „Dar dacă ne mănîncă, ce facem ?“, a întrebat el nedumerit.
* Cînd doamna i-a pus pe copii, la grădiniţă, să deseneze chipul mamei, Vlăduţ a desenat ceva de neînţeles. „E mami la ecograf!“, a explicat el
* „Asteroizii sînt un fel de pietre şi asta fac toată ziua, adică cad“.

Articolul a fost publicat şi în Evenimentul Zilei, în cadrul campaniei „Copii cuminţi“.

Editat şi mai puţin sclipitor :).

Poate că aţi vrea să-mi revedeţi bunicii, care au deschis seria fotografiilor de familie.

Desene de copil/Chilld's drawings

V-am spus că mai am variaţiuni pe tema dată, aşa că am zis să vă mai arăt vreo cîteva.

Puteţi oricînd să (re)vedeţi seria Desene de copil aici.

Desene de copil/Child's Drawings

Pentru că sînt într-un mic concediu, nu mă mai doare urechea şi nici în gît (ciudat cum se însănătoşesc oamenii aşa de repede cînd nu merg la serviciu), m-am gîndit eu aşa să plec cu Silviu la Măgura, pentru a-mi continua seria Desene de copil.

Am ajuns tîrziu, pentru că am plecat abia pe la 15.30. Doar asta mi-a ieşit (oricum eram cu pata pusă de data trecută, pe cadrul ăsta). Mai am şi cîteva variaţiuni pe tema dată, cu care poate vă plictisesc zilele următoare.

Faţă de 2007, acum, în 2010, drumul către Măgura era foarte practicabil cu cauciucuri de iarnă. Nisip la greu, grederul a trecut şi el, şi parcă au mai răsărit nişte pensionoace (că pensiuni nu pot să le zic).

Eu m-am distrat luînd curbele ca la raliu, scuturînd bine şi lin din curul pănduţei, acolo unde nu era nisip.

Silviu s-a distrat şi el aducîndu-şi aminte cam de cîte ori s-a răsturnat iarna cu diverse chestii pe patru roţi şi aproape smulgîndu-mi mînerul portierei.

Sînt sigur că vreţi să vedeţi şi fotografiile anterioare ale seriei Desene de copil

Because I'm in a short vacation and my ear and throught don't hurt anymore (strage how sick people get better when they don't have to go to work), I thought to go to Măgura, to continue my Child's Drawings series. This is the only shot I can say it worth the trip.

Bunicii/The Grandparents

1.




Bunicii mei au 86 de ani. Sînt căsătoriti de 58. Au făcut mari doua fete, trei nepoţi...
My grandparents are 86 years old. They are married 58 years now. They grew up two daughters and three grandsons...


2.



Mi-l amintesc pe bunicul plecînd la lucru - era şef de gară la Sadova - cu sufertaşul de aluminiu pe care i-l pregătea bunica. Zi de zi, pînă cînd a ieşit la pensie şi s-au mutat amîndoi la Brăila, din Cîmpulung Moldovenesc, unde stăteau într-un bloc ceauşist cu un balcon numai bun de teren de fotbal pentru un puşti de trei-patru ani ca mine.


I remember my grandpa going to work - he was the chief of the Sadova railway station - with the alluminium canteen full of food wich my grandma prepared for him. Day after day, until he retired and they both moved to Braila, from Campulung Moldovenesc, where they lived in a comunist block with a balcony just right for a football field for a three-four yeared kid like me.


3.





Bunicul se mîndreşte - asta e întotdeauna povestea pe care o spune la reuniunile de familie - cu corectitudinea lui. Nu s-a îmbătat niciodată (povesteşte mîndru cum vărsa paharele în burete sau batistă, atunci cînd trebuia să nu jignească vreun paharagiu mai pătimaş). Nu a fumat (aici are altă poveste, de cînd era la liceu). A făcut mereu sport, pînă cînd noi, nepoţii, ne-am făcut mari, iar lui i-au furat brăilenii bicicleta nemţească, pe care mă căra cînd eram plod zeci de kilometri, în plimbare.


Grandpa is very proud of - this is always the story he tells at family reunions - his corectness. He never got drunk (he proudly tells us how he drained the drink into the handkercief or into a sponge, not to offend some veteran drinker). He never smoked (this is another story, from the time he was in highschool). He had allways kept himself in shape, until us, the grandsons, grew old, and some thief from Braila stole his german old bicicle, that he used to cary me when I was a kid, tens of kilometers, just for fun.
4.

Pentru că suma viciilor este constantă, bunică-mea l-a acuzat mereu că mai merge 'pe la curvele lui'. Bătrîna nu s-a prea împăcat cu asta, şi nici acum nu se împacă, mai ales că încă îl mai acuză de acelaşi lucru. Înainte el se certa cu ea, acum pleacă de-acasă şi face cîteva ture cu tramvaiul, să se liniştească amîndoi. Oricum, la vîrsta și după vreo două accidente cerebrale, abia dacă-şi mai aduce aminte ce-ar putea face la curve.


Because the vices' sum is constant, my grandma was always accusing him of 'going to his whores'. She never got over this, and neither does now. Years before, he was fighting her; now he just leaves home, going few rounds by the tram, so that both of them can get their peace back. After two brain strokes and at his age, he bearly remembers what he can do to 'his whores'.


5.



Stau în acelaşi apartament de la etajul şase, într-un bloc cu mii de apartamente, debranşat de la CET Brăila în primii ani după comunism. Seamănă din ce în ce mai mult cu nişte copii cu pielea zbîrcită, de parcă ar fi stat în cadă cîteva ore.


They live in the same flat from the sixth floor of thousants flats block, all cut off from the heat sistem in the first years after Ceauşescu was shot and the comunism perished. They are more and more like babies with wrinkles, as babies look if they stay too much in the water.


6.



Se bucură cînd îi sun, eu, nepotul lor favorit, sau frate-meu, sau vară-mea. Îi sun din ce în ce mai rar, cam de sărbători, de ziua lor şi de Florii sau de sfîntul Dumitru. Sau de cîte ori mi se face dor de ei şi îmi spun să n-o las pe mîine, că cine ştie.


They are so happy when I call them, their favourite nephew, or my brother, or my cousin. I call them less and less often, only on hollydays, their birthdays, and every time I miss them and I think not to leave it for tomorrow, because who knows...

Vedeti şi Bunicii (update), Bunicii (3)
See also The Gradparents (update), Bunicii (3)

Crăciun în Piaţa Sfatului (din nou)

Se ia una bucată peisaj cu bradul din Piaţa Sfatului. Ca să se vadă că e bradul din Piaţa Sfatului, se ia în cadru una bucată Casa Sfatului, dacă nu şi ceva fîntînă arteziană acum seacă. Eventual cu ceva public prin preajmă. Siluete negre care să dea impresia că se uită interesat. Cască gura. Eventual, un cîine mirat. Se reglează o sensibilitate ISO care să-ţi permită să tragi din mînă, în cazul în care n-ai trepied. În acest caz, 800, ca să-şi iasă un timp de expunere de 1/15 la o diafragmă de 3,5. Nu fac pe deşteptul, doar vroiam să subliniez că în sfîrşit am aşteptat şi lumina aia de crepuscul, cînd cerul pare albastru. Şi uite că am prins şi steaua din vîrful bradului, aprinsă. Frumos. Felicitare, nu altceva. Vedeţi că ştiu? (Nikon D200, Nikkor 18-200 VR 3,5 - 5,6)

Cu capra pe Republicii

Capra

Incepand cu Ignatul si sfarsind cu zilele Craciunului, prin alte parti incepand cu zilele Craciunului, iar prin altele obisnuindu-se numai in ziua de Sfantul Vasile, exista obiceiul ca flacaii sa umble cu ţurca, capra sau brezaia.

Ca si la celelalte jocuri cu masti practicate in timpul sarbatorilor de iarna, si in jocul caprei si-au facut loc, pe langa mastile clasice (capra, ciobanul, tiganul, butucarul), mastile de draci si mosi care, prin strigate, chiote, miscari caraghioase, maresc nota de umor si veselie, dand uneori o nuanta de grotesc.
Jocul "caprei" (uciderea, bocirea, inmormantarea, invierea) la origine a fost, desigur, un ceremonial grav, un element de cult. In cadrul sarbatorilor agrare jocul a devenit un ritual menit sa aduca rodnicie anului care urmeaza, spor de animale in turmele pastorilor, succesul recoltelor - invocat si evocat de boabele care se aruncau de gazda peste cortegiul "caprei".
Aceasta se pare ca isi are originea in obiceiurile romanilor si elinilor: fie in jocurile si cantecele desfasurate in jurul altarelor pagane de preotii sau cantaretii travestiti in dobitoace cu ocazia sarbatorilor date pentru cinstea zeilor, ori in versurile satirice contra generalilor ce repurtau vreun triumf, fie in amintirile vagi despre dansurile cunoscute la greci sub numele unor pasari rapitoare.
Capra joaca de obicei după fluier, desi fluierul a inceput să fie înlocuit de un fel de tobe. La terminare, unul din flacai se apropie de masa unde sunt membrii familiei, incepe sa vorniceasca. Flacaii joaca pe stapana casei, pe fete si chiar servitoare, daca sunt acasa, si apoi, multumind, se indeparteaza.

Capra a fost socotita de romani ca animalul care da semne daca vremea va fi buna sau rea. În cadrul sarbatorilor agrare jocul a devenit un ritual menit sa aduca rodnicie anului care urmeaza, spor de animale in turmele pastorilor, succesul recoltelor – invocat si evocat de boabele care se aruncau de gazda peste cortegiul “caprei”. Jocul “caprei” s-a generalizat in toata tara la sfarsitul secolului al XIX-lea, dar fiind socotit un joc pagan, multi slujbasi ai bisericii au refuzat sa-l primeasca pe la casele lor, socotindu-l “nevoit de legea crestineasca” (Gr. Tocilescu). In zilele noastre, jocul a ramas un pretext pentru una dintre traditionalele manifestari artistice, prilej de etalare a unor frumoase podoabe, covoare, stergare s.a., in culori vii, uneori stridente, pentru inveselirea gospodarilor si pentru urari bune cu prilejul Anului Nou.

1.


2.


3.


4.


5.


6.