Ceahlăul

(Urmare)

Muntele se deschide

Dimineaţă ne-am trezit la şase, ca nu cumva să scăpăm „marea alpină“. Frig nu prea era, şi abia la răsărit am văzut de ce Ceahlăul este Muntele Sfînt al dacilor, locul în care Strabon spune că trăit Zalmoxis, preotul dac devenit zeu. Am avut norocul ca în timp ce pătura de nori se întindea la picioarele noastre, dîndu-ţi impresia că poţi să înoţi în ea, să îl cunosc pe Romeo B., un inginer din Piatra Neamţ, între două vîrste, a cărui vocaţie a fost să ne iniţieze în tainele Muntelui Sfînt.

Şi după ce spectacolul răsăritului s-a încheiat, iar marea de nori s-a lăsat peste munte, cu el am rătăcit vreo şase ore pe trasee marcate sau nemarcate, pe cărări pe care nu le-aş fi descoperit de unul singur. „Trebuie să meriţi să vezi şi să afli despre lucrurile de pe Ceahlău“, mi-a spus de la început Romeo, cerîndu-mi să păstrez la rîndul meu tainele, pînă ce la rîndul nostru vom aduce pe alţii pe Ceahlău, să le dezvăluim.

Ne-a vorbit despre porţile spre cer ale dacilor, despre nedei şi despre iele. Am văzut uitatele altare ale dacilor, acolo unde iniţiaţii deprindeau spiritul lupului, în cea mai dură dintre încercări. Am văzut efigii şterse care însemnau locurile ritualice, poiene în care se spune că dansează iele, am auzit prima dată despre Calea Cerului şi Umbra Piramidei, fenomene pe care unii încearcă să le explice prin legile fizicii, iar alţii se mulţumesc să le vadă poate de Ziua Schimbării la Faţă şi să (şi) le explice la fel de miraculos cum o făceau vechii daci.

Am mers aproape mereu pe o ceaţă s-o tai cu cuţitul, dar muntele a vrut să ne lase să vedem cîte ceva din tainele lui. Nu mi s-a mai întîmplat niciodată ca o zi întreagă, ceaţa să se deschidă exact în locul prin care trec, pentru a ne lăsa să admirăm priveliştea cîteva minute, apoi să se închidă iar, ca o cortină la sfîrşitul unui spectacol, pentru a ne duce parcă un pic mai departe şi a ne arăta alte frumuseţi. Am văzut caprele negre trecîndu-ne pe dinainte, vulturi sau şoimi despre care ni s-a spus că ar fi dispărut, am trecut pe lîngă flori de colţ aflate chiar pe cărare şi ne-am bucurat de merişoarele medicinale, pe care turiştii necunoscători se feresc să le consume. Am văzut Ceahlăul pentru prima şi cu siguranţă nu pentru ultima oară.

V-ar mai putea interesa:
Marea Alpină
Răsărit de soare la Şirnea
Tunisia
Umbre chinezeşti

Ceahlaul

Am urcat Ceahlăul din Durău, pe marcajul bandă roşie, după vreo şapte ore de condus. „Ceahlăul e un munte uşor de urcat“, mi-a spus destul de serios unul dintre salvatorii montani, după ce am plătit taxa de salvamont, foarte mică şi în schimbul căreia am primit o hartă. Traseul este estimat la 3 ore - trei ore şi jumătate şi pleacă de la 850 de metri altitudine. Pentru un turist obişnuit mai mult cu biroul şi maşina, încărcat şi cu un rucsac de vreo 15 kile, drumul durează undeva pe la patru ore, patru ore şi ceva.

Foto: Cabana Fîntînele

Cuşma Dorobanţului

Pînă la Cabana Fîntînele (1220 m) urcuşul mi s-a părut cumplit, dar cel puţin ne-am încadrat în grafic: doar zece minute peste ora estimată, avînd în vedere că am plecat de jos pe la 4.30 după- masă. Urcuş pieptiş, aproape cum ai urca pe jos în zgîrie-nor pînă la ultimul etaj. Am ajuns lac de sudoare şi blestemînd în gînd sau cu voce tare toţi munţii uşor de urcat din lume. Un sfert de oră de odihnă, restul de ciocolată pe care-l mai aveam şi din nou la drum, pentru a nu fi nevoit să urc noaptea mai mult de jumătate de oră, pe un drum pe care îl parcurg abia prima dată. Traseul însă este marcat temeinic, iar drumul nu prea ai cum să-l încurci. Mai ales dacă ai ca tovarăş şi unul dintre ghizii patrupezi care însoţesc grupurile de turişti doar pentru a participa şi ei la masă. Cîinii ştiu drumul pe orice vreme şi adesea o iau ei înainte, atunci cînd văd că te opreşti descumpănit la una dintre puţinele bifurcaţii, cu spaima orăşeanului că oricum o să găseşti traseul, dar s-ar putea să mai faci 20 de metri degeaba. De la Fîntînele, urcuşul e mai uşor, ba chiar mergi un pic şi pe curba de nivel, cît să te mai opreşti din gîfîit. Cînd ajungi „La Morminte“, ştii, dacă-ţi spune cineva, că ai făcut cam un sfert din drumul rămas. Încă vreo jumătate de oră şi dai de Cuşma Dorobanţului, un stei care priveşte încruntat spre Bicaz. Mai stai un pic, apoi urci iar, cu înserarea în spinare, pînă cînd dai cu ochii de staţia meteo de la poalele Vîrfului Toaca (1.904 m). Nu e cabana, aşa cum am crezut! Restul drumului (cam 15 -20 de minute dacă n-ai fi rupt de oboseală) îl facem la lumina frontalei, prin jnepeniş.

Cabana Dochia şi Vîrful Ocolaşul Mare

Vîrful Toaca

Cabanele nu mai sînt ce-au fost

Cabana Dochia (1.750 m) se vede întîi de-a coasta, o bucată de acoperiş cu un bec în vîrf.

Înăuntru arată modest; parterul îmi aduce aminte de cantina muncitorilor din oraşul meu natal, pe vremea comuniştilor. Doar muzica distorsionată de o combină obosită pare să se fi schimbat. Sînt bucuros că am ajuns, aşa că merg repede la recepţie, un ghişeu care ţine loc şi de bar. Sun şi apare o doamnă destul de amabilă, de la care aflu că nu ştia că trebuie să venim şi că am rezervat de două zile (cu confirmare la începutul urcuşului) o cameră de două paturi, una dintre puţinele din cabană şi unde locul costă 35 de lei. Îmi dă totuşi cheia „pe răspunderea ei“. Îmi confirmă că nu am apă caldă, pentru că nu e iarnă, iar duşul instant s-a stricat de mult. „Cel puţin e cald?“, întreb îngheţat după ultima oră de mers pe platou. „Ieri a mers centrala... Dar dacă vreţi vă dau un calorifer electric“, îmi răspunde ea. O rog să-l ducă în cameră şi să-l pună în funcţiune cît timp noi - adică eu şi prietena mea – mîncăm ceva şi radem un ceai fierbinte cu rom. Porţiile - şi de mîncare şi de ceai, şi romul cumpărat separat - sînt neaşteptat de mari şi de ieftine, chiar dacă mîncarea nu are un gust nemaipomenit.

Terminăm repede şi intrăm în cameră, unde caloriferul ne aşteaptă cuminte la uşă, pe dinafară. Camera e destul de mare, curăţică, ba chiar avem şi balcon separat. Frig aproape ca afară (fără vînt în schimb). Caloriferul s-a dovedit absolut neutilizabil, pentru că ambele prize nu funcţionau - una era scoasă cu totul din perete, cealaltă pur şi simplu arsă. Obţinem cel puţin să se dea drumul la centrală, la o temperatură care a dezmorţit puţin caloriferul celălalt. Noroc că aveam sacii de dormit la noi. Ne-am mai încălzit alergînd după nişte muşte grase prin cameră, ciudat de vioaie la temperatura aia. Pe la ora 23.00, m-am trezit cu bubuituri în uşă şi o voce îmbibată în alcool care mă soma să „Hai bă, nu deschizi?“. Era un bărbat care părea dintre angajaţii cabanei. Şi-a cerut tulbure scuze cînd i-am aruncat un ochi cîrpit de somn pe crăpătura uşii.

Am aflat apoi „din surse neoficiale“ că şi Cabana Dochia, şi Cabana Fîntînele au fost cumpărate de Culiţă Tărîţă, „ăla cu Insula Mare a Brăilei“. Angajaţii au cinci milioane vechi pe lună, aşa că vechii cabanieri au plecat. Cei noi se chinuie să adune bani măcar să văruiască din cînd în cînd.

De aceea, am aflat prea tîrziu, iniţiaţii Ceahlăului preferă fie schitul aflat în partea cealaltă a platoului, unde găseşti, la acelaşi preţ, şi căldură şi apă caldă, fie staţia meteo de la poalele Toacei.

Cabana Dochia

Schitul unde dacă ai noroc să nu dai peste „călugarul care ia pielea de pe turişti“, aiu putea înnopta cu un preţ de-a dreptul nesemnificativ. Chiar şi dacă dai peste călugărul cu pricina, tot merită să stai mai degrabă la schit, deşi n-o să prea poţi face nimic cu prietena peste noapte...

(Va urma)