sâmbătă, 13 martie 2010

Roma cu 200 de euro






În sfîrşit fac prima postare a fotografiilor mele de la Roma, pe care probabil că de-abia le aşteptaţi. Cum spunea patronul cîrciumii cu lole (mare om, mare caracter, mulţam de superangular maestre!), „Braşovul este fotografiat cel mai bine de braşoveni şi Roma de romani“, aşa că să nu vă aşteptaţi la mare chestie.
Una peste alta, am fost destul de în fugă, a şi plouat ziua, aşa că majoritatea fotografiilor sînt de noapte, la sensibilitate 1600 si fara trepied, pentru ca n-am vrut sa mai dau 20 de euro bagaj la cală (dacă vă spune vreo tîmpită, vreodată, cînd vă luaţi biletele, că puteţi să vă luaţi bilete fără loc rezervat şi pentru bagajul de cală la aeroport, să o credeţi, dar să aveţi în vedere că taxa nu va va fi 10 euro de bagaj, ci 20 de euro). Scula se cheamă tot Nikon d200, cu obiectivele Nikkor dx 18-200 3,5-5,6 şi Tokina 11-16.
Astea fiind zise şi trecînd peste drumul cumplit cu acceleratul de la Braşov la Cluj (compartimente noi, scaune fixe, absolut incomode, 44 lei biletul, şase ore jumate cu tot cu întîrziere, căldură multă şi fără de măsură), ne-am urcat în avionul din imagine, zbor Blue Air cu aeronavă de închiriat. La ora 11.00 a Românicii am decolat, la ora 12.00 a Italicii am aterizat pe Fiumicino, un fel de Băneasa Romei, doar că de vreo 100 de ori mai populat.



La hotel am ajuns pe la ora 15.00, pentru că m-am încăpăţînat vreo oră să caut staţia aia de autobuz care dispăruse cu două săptămîni înainte de pe harta rutelor ATAC (compania de transport a Romei), aşa că pînă la urmă am plecat cu un tren de 5,5 euro pînă la piaţa San Pietro, din două bucăţi, cu schimbare în Trastevere, vezi foto. O menţiune: trenul pînă la Termini, nodul de transport al Romei, ar fi costat 11 euro, cu nuş-ce expres de-al lor. Distanţă: 30 de kilometri. Menţiune 2: în afara unor tanti de la nişte chioşcuri de ziare care vînd şi bilete de transport, pe oricine ai întreba cu ce poţi ajunge în Vatican (că noi pe-acolo aveam treabă) îţi oferea alt mijloc de transport, cu preţul lui, bineînţeles. Fiecare cu turta lui, mai rău ca la românaşi.
Menţiune 3: Nici acum nu sînt sigur că biletul de 5,5 euro ne ajungea de fapt pînă la Piaţa San Pietro. Două zile mai tîrziu, un carabinier din Termini ne-a spus că el n-a văzut bilete de-alea niciodată şi că dacă ne-ar fi prins controlul, mai plăteam o diferenţă usturătoare. Prefer să cred că era doar un miliţian în varianta italiană.



Încă de la început trebuie să vă spun că excursia în Roma a fost frumoasă, obositoare, scurtă şi extrem de frustrantă. Asta pentru că orice rahat pe care un cerşetor italian mediocru şi-l poate permite devine o adevărată investiţie pentru un jurnalist cu şapte-opt ani experienţă, care pînă mai ieri lucra şi la un ziar naţional şi la unul local, şi care cîştigă fabuloasa sumă de 300 de euro pe lună (în lunile bune şi dacă şeful nu-i mai taie din cînd în cînd din salariu, ca surpriză la revenirea din concediu - mulţam şefu', data viitoare poate aflu şi eu din timp).

Pentru un marocan care vinde suveniruri la taraba închiriată de la primărie, sau fake-uri de poşete pentru fiţoasele din Bamboo (care, apropo, pot fi negociate de la 40 de euro bucata, la zece euro sau chiar patru), profitul nu scade sub 1.500 de euro pe lună, dar poate creşte şi pînă la 4.000. Am aflat-o după ce am intrat în vorbă cu un marocan de-ăsta, care era foarte curios să ştie în ce oraşe din România trăiesc ţiganii. „All over!“, a sunat răspunsul, după care am încercat să-i explic, fără să par xenofob sau, doamne-fereşte, rasist, că şi la noi problemele cu ţiganii sînt la fel de mari ca la ei. „Urlaţi pentru drepturile lor, acum spălaţi-vă pe cap cu ei!“, am încheiat apoteotic, în gînd. (Nu generalizez şi cred că există şi ţigani de treabă în România, ba chiar şi din cei care vor să se integreze în populaţia majoritară şi să trăiască după regulile unei societăţi bazate pe furtul legal, după modelul aleşilor neamului. Sau , şi mai grav, ţigani care vor să muncească la fel ca românii care n-au ajuns în parlament sau în posturi cheie, pentru nişte salarii de căcat. Pe toţi aceştia îi stimez şi îi compătimesc).