Roma cu 200 de euro (3)

Data trecută v-am promis o discuţie asupra turismului românesc. Astea sînt doar cîteva poze, făcute cu un aparat (semi)profesionist dar cu ochiul unui amator gură-cască, în Basilica San Pietro, punctul central al Vaticanului.

„Basilica este construită de împăratul Constantin, deasupra mormîntului Sfîntului Petru, situat în apropierea Circului lui Nero, în care a fost crucificat. La mijlocul secolului al XV-lea, Papa Nicolae V a dat ordin să fie restaurată; lucrările au fost demarate abia 50 de ani mai tîrziu, cînd Papa Iulius II l-a desemnat pe Bramante să realizeze planurile. Abia după lucrări care au durat 123 de ani, biserica a fost sfinţită. bazilica are o lungime de 187 metri; domul proiectat de Michelangelo are o înălţime de 132,5 metri, faţada a fost realizată de Carlo maderno, iar Bernini a realizat impresionantul ansamblu de coloane care străjuiesc piaţa San Pietro“ - Roma, ghid turistic, de Jane Shaw, Editura Ad Libri.

Prima chestie la care am căscat gura e tavanul de după intrare. Intrare care, apropos, este gratuită. Recitind ghidul acum, mi-am dat seama că mă puteam urca şi în turlă, contra cost, dar n-am ştiut asta atunci. În interior poţi fotografia cum te taie capul, numai în cur să nu te aşezi că te trag nişte neni paznici de mînecă şi te roagă frumos să nu fii nesimţit şi să te ridici, pe moaş-ta de măgar. Bineînţeles, tu nu auzi decît „Vă rog frumos să vă ridicaţi acum!“, pe un ton politicos, rece şi ferm, dar citeşti în ochii lor că te consideră un măgar.

Vestita La Pieta, de Michelangelo Buonaroti, sculptată la 1499, pe cînd ai noştri încercau să ţină piept năvălitorilor, pîrjolind cîmpiile şi otrăvind fîntînile. De cînd un cretin a ciobit-o cu barosul acum vreo cîţiva ani, este protejată de un panou de plexiglas, în care puteţi observa reflecţia ferestrei din partea opusă, măiastru surprinsă de fotograful amator.

După ce dai cu ochii de La Pieta şi mulţimea de gură-cască (de-aia n-am mai înotat printre ei ca să mă lipesc de geam), te uiţi în faţă şi vezi, măre, cam cît un teren de fotbal, de nu se mai sfîrşeşte. Partea asta care ocupă josul pozei de sus e un culoar îngrădit, care duce la baldachinul altarului, opera lui Bernini, cu o înălţime de 20 de metri şi sub care numai Papa are dreptul să oficieze.

Dedesubtul textului şi deasupra altarului e turla lui Michelangelo, pe care aţi mai văzut-o în poze şi de dinafară.

Drăcia de mai jos am impresia că e pe altarul lui Petru, care a fost şi primul papă, declarat aşa post-mortem. Dacă vi se pare că e o pictură, vă înşelaţi amarnic. E o sculptură.

Am vizitat bazilica în vreo două-trei ore, în viteză, printre sculpturi, morminte de papi şi picturi de n-are muzeul de artă din România atîtea. Fiecare firidă e cît o biserică de-a noastră mai mare, şi infinit mai împopoţonată cu opere de artă care de care mai minunate. Punctul central al papalităţii e de o opulenţă absolut formidabilă, deşi la tot pasul găseşti cîte-o cutie a milei şi cîte-un îndemn la simplitate. Sper să nu jignesc pe nimeni dintre credincioşii romanocatolici, eu sînt puţin ateu şi nu-mi plac bisericile şi preoţii decît cu cîteva excepţii. (O bilă albă la mormîntul papei Ioan Paul al II-lea, ultimul papă decedat, care este de o simplitate contrastantă cu toate celelalte cripte de papi, pe care se odihnesc cîteva flori, un trandafir de aur şi unul de argint, şi la care credincioşii încă îşi mai aduc omagiul. Tot acolo, cică din respect pentru papă, nu ai voie să faci poze decît cu acordul suprem al administraţiei Vaticanului).

În ultimul cadru, nişte asiatici, chinezi sau japonezi, pozează un demn urmaş ar gărzii elveţiene, care păzeşte în mod tradiţional Vaticanul, şi care acum este formată din italieni imberbi şi plini de aere şi coşuri.

Şi acuma, zic şi eu: în faţa unor astfel de minuni(care sînt într-un singur loc din zecile de obiective ale Romei, de exemplu), ce-ar avea România de arătat? Doi pereţi cu albastru de Voroneţ, o cetatea ţărănească Rîşnov care pică pe tine (n-am mai pus poze de la castelul San Angelo, care lasă orice castel de-al nostru la pitici) cu avizul Ministerului (in)Culturii, Nişte Brîncuşi (deşi mai multe sînt în State), un castelul Huniarzilor (care, mă rog, nu-i românesc), o Biserica Neagră, de care nemţii au un milion, nişte mănăstiri, frumoase, i-adevărat, vreo două cetăţi din Moldova, şi dacă îţi mai socoteşti şi degetele de la picioare, te cam poţi opri.

Acum, eu înţeleg de ce nu avem noi bogăţii imperiale şi nici nu putem fi acuzaţi pentru asta. Avem în schimb nişte peisaje de pici în cur (i-adevărat că nu avem nicio vină pentru asta) şi deltă, mare, cîmpie, dealuri, munte la un loc.

Deci, turistul ar putea să vină să le vadă pe-astea. Dar cetăţile cad, hotelierii te jupoaie, şi, ce-i mai rău, ai impresia că România se întinde cît toată Asia, dacă mergi cu trenul. (De la Mare la munte poţi să faci şi mai bine de 14 ore, şi să te ferească Dumnezeu de lucrări , inundaţii, geruri, vară, iarnă). Ştim cu toţii chestiile astea. Başca drumurile care, vai de capul lor, îţi rup maşina cînd ţi-e lumea mai dragă.

Şi acuma zic şi eu, cu mîndrie patriotică şi cu năduf: ce dracu să caute turistu-n Românica?

Încercaţi şi partea I a reportajului, ba chiar şi partea a doua. Eu zic că merită.

Roma cu 200 de euro (2)

Astăzi sînt prea obosit ca să mai scriu lucruri care mă enervează pentru că sînt român. Aşa că o să vă ofer din nou materialul publicat în Monitorul Expres şi Evenimentul Zilei, care e deja scris şi care m-a făcut încă o dată să-mi dau seama ca sînt prea mulţi cretini în ţara asta care n-au ce face şi de-aia se dau interesanţi. Probabil că pe măsură ce parcurg iar textul, o să mai fac nişte adăugiri şi comentarii.

Şi dacă toate drumurile duc la Roma, capitala unei ţări cu oameni foarte asemănători românilor, dar cu un nivel de trai european, trebuie să ştiţi că două zile la Roma pot costa mai puţin decît un week-end în Poiana Braşov. Cu încălţăminte comodă (care după vreo 30 de kilometri de marş în stil pluton disciplinar, că vremea-i scurtă şi sînt multe de văzut, n-o să vi se mai pară atît de comodă), mers pe jos şi multă cumpătare, poţi trăi bucuria de a vedea măcar un strop din farmecul Romei cu nici 200 de euro.

Prima condiţie pentru a face o excursie ieftină în capitala fostului imperiu roman este să găseşti, prin ianuarie, o ofertă de zbor low-cost. Cu siguranţă, preţurile „începînd de la“ 3 euro inclusiv taxele de aeroport vor ajunge la 30 de euro dus-întors în cele trei zile dintre data cînd afli de ofertă şi data în care te hotărăşti să cumperi biletele. Oricum, 30 de euro este un preţ bun. Numai drumul de la Braşov la Cluj şi retur a costat 90 de lei. Odată biletele cumpărate, dacă nu ai vreo mătuşă, rudă sau prieten prin Roma, la care să poţi trage peste noapte, trebuie să-şi cauţi un hotel. Dacă ai noroc, poţi rezerva, tot în ianuarie, pentru luna martie, un hotel aflat la 15 minute de mers pe jos de Vatican, cu 45 euro camera dublă pe noapte, preţ foarte mic pentru Roma, în condiţii de hotel de trei stele. Pozele de pe net de obicei sînt de fraierit fraierii, dar noi am avut noroc. Camera era ceva mai mică decît părea în poza de pe net, dar curat şi ok. Nu ştiu nici dacă era de două sau trei stele, dar nu pot să mă plîng. (Ca şi la noi, mici detalii de genul geam spart la cabina de duş sau finisaje neterminate în anumite zone erau prezente şi acolo, încă un semn că, în ciuda a ce spune Densuşeanu, avem şi o parte latină serioasă în noi).

Hotel central, economie la transport

Avantajul de a fi în buricul tîrgului este că nu mai ai nevoie de transportul în comun pentru a vizita majoritatea obiectivelor pe care rîvneşte să le vadă toată lumea. În plus, poţi să baţi străzile şi noaptea, fără a risca să rămîi fără mijloace de transport pentru a te întoarce în camera mai ieftină din suburbii.

Trebuie însă să accepţi că Roma este un muzeu în aer liber, iar în două zile nu prea poţi să vizitezi tot ce-ai visa, chiar dacă te încumeţi să faci 100 de kilometri pe jos. Aşa că, înainte de cuceri Roma trebuie să-ţi faci un plan cu ceea ce doreşti neapărat să vezi. Un bilet de autobuz cu valabilitatea de 75 de minute, timp în care poţi schimba oricîte mijloace de transport de suprafaţă, costă un euro. Cele 75 de minute sînt suficiente chiar şi pentru o călătorie mai lungă. Pentru eficienţă însă, orice turist poate apela la serviciile vreunui autocar tip hop-on-hop-off, adică acele autobuze etajate, descoperite, în care te poţi urca de cîte ori pe zi vrei, care te duc exact în locurile de interes şi care costă în jur de 20 de euro pe zi. Firma ATAC, care se ocupă de transportul public din Roma, pune la dispoziţia turiştilor inclusiv abonamente cu intrări gratuite sau reduceri la muzee. Oferta, ca şi un calculator de rute şi distanţe, poate fi accesată pe site-ul oficial al companiei.

Scump, dom’le, scump!

Pentru un marocan care vinde suveniruri la taraba închiriată de la primărie, sau fake-uri de poşete pentru fiţoasele din Bamboo (care, apropo, pot fi negociate de la 40 de euro bucata, la zece euro sau chiar patru), profitul nu scade sub 1.500 de euro pe lună, dar poate creşte şi pînă la 4.000. Pentru un român care cîştigă 300 de euro pe lună, mîncarea pe stradă ori la restaurant, transportul sau intrările la muzee pot fi frustrant de scumpe.

Slavă Domnului, Vaticanul poate fi vizitat fără taxă, inclusiv Basilica San Pietro, în care-ţi poţi petrece, chiar ca privitor neavizat, mai multe ore pentru a o parcurge aşa cum trebuie. Pentru a vedea şi Capela Sixtină, trebuie să scoţi din buzunar 15 euro, la fel cum pentru Colosseum şi complexul muzeal din jurul monumentului trebuie să scoţi din buzunar 12 euro. Castelul Sant’Angelo este de asemenea un loc ce trebuie văzut, unde intrarea este 7,5 euro. Platforma superioară oferă o frumoasă perspectivă asupra Romei şi a Tibrului. Fotografiatul obiectivelor turistice este gratis, cu excepţia locurilor în care scrie că nu ai voie să faci poze sau să filmezi . Şi pentru că am adus vorba de marocani şi poşete, contrar aparenţelor, suvenirurile cele mai ieftine nu se găsesc neapărat la tarabele „de pe stradă“, iar o reducere de unul-doi euro la mai multe bucăţi ajunge să conteze. Pe Via della Conciliazione, adică drumul principal către Vatican, se găsesc mai multe magazine de suveniruri, mai ieftine şi mai de bun gust decît multe dintre produsele de pe tarabele aşa-zis ieftine de pe stradă.

Pizza românească, mai bună decît cea italiană

Chiar dacă italienii au inventat pizza, pastele şi lasagna, românul învăţat să şi le prepare aşa cum îi place, singur, acasă, ar putea avea un şoc atunci cînd pentru o bucăţică de lasagna, care seamănă cu o pizza de chioşc de gară, va trebui să dea cam opt euro, la care se adaugă şi pîinea, paharul de apă minerală sau de vin şi bacşişul ospătarului. Mai bine apelaţi la un (super)market, unde cu banii de gustare la restaurant puteţi cumpăra mîncare pentru trei mese sănătoase.

În rest, Roma e liniştită noaptea şi agitată ziua, carabinierii sînt peste tot, la fel şi românii sau japonezii, şoferii nu opresc la trecerile de pietoni (în schimb, italienii traversează strada peste tot şi toate maşinile opresc, în mod ciudat, fără ca şoferul să înjure pietonul). Ca şi la noi, cea mai mare densitate de maşini şi scutere parcate este exact sub semnele de parcare interzisă sub ameninţarea ridicării maşinii. Italienii, spre deosebire de români, preferă maşinile foarte mici sau scuterele, care le garantează practic un loc de parcare.

Faţă de Bucureşti de exemplu, în ţara lui Ferrari n-am văzut nicio maşină cu numele celebrei scuderii, în afara celor parcate chiar în magazinele firmei. Clădirile, fie ele istorice sau nu, arată bine şi vădesc grija municipalităţii faţă de regulile e urbanism. Să nu mai vorbim de restaurări, care s-au făcut, acolo unde a fost cazul, respectînd ÎNTOCMAI arhitectura şi materialele originale.

Peste tot, chiparoşi sau cîţiva arbori tropicali dau viaţă peisajului urban, iar micile parcuri sau zone verzi sînt pretutindeni, exact atît cît să-şi odihneşti ochii şi picioarele pe altceva decît pavaj şi tencuială. În ziua plecării, nu uitaţi să puneţi deoparte 11 euro pentru trenul care vă va duce, din gara Termini la aeroportul Fiumicino, cale de 30 de kilometri. Atenţie, peronul 25 se află la 400 de metri de peronul principal, iar trenurile pleacă exact la fix!

Top ten obiective turistice:

• Un ghid de călătorie publicat în România recomandă următoarele zece obiective pe care trebuie să nu le rataţi: Capitoliul, Castelul Sant’Angelo, Colosseumul, Palazzo Barberini, Pantheonul, Piazza Navona, Forul Roman (inclus în preţul biletului la Colosseum), San Clemente, Capela Sixtină şi Muzeele Vaticanului, Bazilica San Pietro. Dacă vreţi să vă întoarceţi în Roma, e musai să aruncaţi o monedă în Fontana di Trevi, iar dacă tot n-aveţi ce face, merită să ajungeţi şi în Piaţa Spaniolă, de unde mai puteţi vedea iar oraşul de sus, de pe platforma intrării în biserica Trinita dei Monti, deschisă chiar şi la ora 1.00 noaptea, ca mai toate lăcaşele de cult catolice.

Raport financiar:

194 euro

• Sejur: 47 de ore. Costuri/persoană: avion - 30 euro, cameră hotel (2 nopţi) 45 de euro, intrări muzee - minimum 30 euro, mîncare din magazin - 15 euro, cina la restaurant: 12 euro, transport local - 22 euro, suveniruri - 20 euro, alte cheltuieli - aproximativ 20 euro. Total: 194 euro.

Încercaţi şi Partea I a reportajului.

Incercati si partea a treia, ca poate va place.

Puteţi să vă mai distraţi şi cu periplul tunisian.

Roma cu 200 de euro

În sfîrşit fac prima postare a fotografiilor mele de la Roma, pe care probabil că de-abia le aşteptaţi. Cum spunea patronul cîrciumii cu lole (mare om, mare caracter, mulţam de superangular maestre!), „Braşovul este fotografiat cel mai bine de braşoveni şi Roma de romani“, aşa că să nu vă aşteptaţi la mare chestie.

Una peste alta, am fost destul de în fugă, a şi plouat ziua, aşa că majoritatea fotografiilor sînt de noapte, la sensibilitate 1600 si fara trepied, pentru ca n-am vrut sa mai dau 20 de euro bagaj la cală (dacă vă spune vreo tîmpită, vreodată, cînd vă luaţi biletele, că puteţi să vă luaţi bilete fără loc rezervat şi pentru bagajul de cală la aeroport, să o credeţi, dar să aveţi în vedere că taxa nu va va fi 10 euro de bagaj, ci 20 de euro). Scula se cheamă tot Nikon d200, cu obiectivele Nikkor dx 18-200 3,5-5,6 şi Tokina 11-16.

Astea fiind zise şi trecînd peste drumul cumplit cu acceleratul de la Braşov la Cluj (compartimente noi, scaune fixe, absolut incomode, 44 lei biletul, şase ore jumate cu tot cu întîrziere, căldură multă şi fără de măsură), ne-am urcat în avionul din imagine, zbor Blue Air cu aeronavă de închiriat. La ora 11.00 a Românicii am decolat, la ora 12.00 a Italicii am aterizat pe Fiumicino, un fel de Băneasa Romei, doar că de vreo 100 de ori mai populat.

La hotel am ajuns pe la ora 15.00, pentru că m-am încăpăţînat vreo oră să caut staţia aia de autobuz care dispăruse cu două săptămîni înainte de pe harta rutelor ATAC (compania de transport a Romei), aşa că pînă la urmă am plecat cu un tren de 5,5 euro pînă la piaţa San Pietro, din două bucăţi, cu schimbare în Trastevere, vezi foto. O menţiune: trenul pînă la Termini, nodul de transport al Romei, ar fi costat 11 euro, cu nuş-ce expres de-al lor. Distanţă: 30 de kilometri. Menţiune 2: în afara unor tanti de la nişte chioşcuri de ziare care vînd şi bilete de transport, pe oricine ai întreba cu ce poţi ajunge în Vatican (că noi pe-acolo aveam treabă) îţi oferea alt mijloc de transport, cu preţul lui, bineînţeles. Fiecare cu turta lui, mai rău ca la românaşi.

Menţiune 3: Nici acum nu sînt sigur că biletul de 5,5 euro ne ajungea de fapt pînă la Piaţa San Pietro. Două zile mai tîrziu, un carabinier din Termini ne-a spus că el n-a văzut bilete de-alea niciodată şi că dacă ne-ar fi prins controlul, mai plăteam o diferenţă usturătoare. Prefer să cred că era doar un miliţian în varianta italiană.

Încă de la început trebuie să vă spun că excursia în Roma a fost frumoasă, obositoare, scurtă şi extrem de frustrantă. Asta pentru că orice rahat pe care un cerşetor italian mediocru şi-l poate permite devine o adevărată investiţie pentru un jurnalist cu şapte-opt ani experienţă, care pînă mai ieri lucra şi la un ziar naţional şi la unul local, şi care cîştigă fabuloasa sumă de 300 de euro pe lună (în lunile bune şi dacă şeful nu-i mai taie din cînd în cînd din salariu, ca surpriză la revenirea din concediu - mulţam şefu', data viitoare poate aflu şi eu din timp).

Pentru un marocan care vinde suveniruri la taraba închiriată de la primărie, sau fake-uri de poşete pentru fiţoasele din Bamboo (care, apropo, pot fi negociate de la 40 de euro bucata, la zece euro sau chiar patru), profitul nu scade sub 1.500 de euro pe lună, dar poate creşte şi pînă la 4.000. Am aflat-o după ce am intrat în vorbă cu un marocan de-ăsta, care era foarte curios să ştie în ce oraşe din România trăiesc ţiganii. „All over!“, a sunat răspunsul, după care am încercat să-i explic, fără să par xenofob sau, doamne-fereşte, rasist, că şi la noi problemele cu ţiganii sînt la fel de mari ca la ei. „Urlaţi pentru drepturile lor, acum spălaţi-vă pe cap cu ei!“, am încheiat apoteotic, în gînd. (Nu generalizez şi cred că există şi ţigani de treabă în România, ba chiar şi din cei care vor să se integreze în populaţia majoritară şi să trăiască după regulile unei societăţi bazate pe furtul legal, după modelul aleşilor neamului. Sau , şi mai grav, ţigani care vor să muncească la fel ca românii care n-au ajuns în parlament sau în posturi cheie, pentru nişte salarii de căcat. Pe toţi aceştia îi stimez şi îi compătimesc).

(urmare în numărul viitor)