Orice fotografie de pe acest blog este de vînzare, în format digital sau print (hîrtie sau canvas). Any photo of this blog is for sale, digital format or paper/canvas print.
Se ia una bucată peisaj cu bradul din Piaţa Sfatului. Ca să se vadă că e bradul din Piaţa Sfatului, se ia în cadru una bucată Casa Sfatului, dacă nu şi ceva fîntînă arteziană acum seacă. Eventual cu ceva public prin preajmă. Siluete negre care să dea impresia că se uită interesat. Cască gura. Eventual, un cîine mirat. Se reglează o sensibilitate ISO care să-ţi permită să tragi din mînă, în cazul în care n-ai trepied. În acest caz, 800, ca să-şi iasă un timp de expunere de 1/15 la o diafragmă de 3,5. Nu fac pe deşteptul, doar vroiam să subliniez că în sfîrşit am aşteptat şi lumina aia de crepuscul, cînd cerul pare albastru. Şi uite că am prins şi steaua din vîrful bradului, aprinsă. Frumos. Felicitare, nu altceva. Vedeţi că ştiu? (Nikon D200, Nikkor 18-200 VR 3,5 - 5,6)
Capra Incepand cu Ignatul si sfarsind cu zilele Craciunului, prin alte parti incepand cu zilele Craciunului, iar prin altele obisnuindu-se numai in ziua de Sfantul Vasile, exista obiceiul ca flacaii sa umble cu ţurca, capra sau brezaia.
Ca si la celelalte jocuri cu masti practicate in timpul sarbatorilor de iarna, si in jocul caprei si-au facut loc, pe langa mastile clasice (capra, ciobanul, tiganul, butucarul), mastile de draci si mosi care, prin strigate, chiote, miscari caraghioase, maresc nota de umor si veselie, dand uneori o nuanta de grotesc. Jocul "caprei" (uciderea, bocirea, inmormantarea, invierea) la origine a fost, desigur, un ceremonial grav, un element de cult. In cadrul sarbatorilor agrare jocul a devenit un ritual menit sa aduca rodnicie anului care urmeaza, spor de animale in turmele pastorilor, succesul recoltelor - invocat si evocat de boabele care se aruncau de gazda peste cortegiul "caprei". Aceasta se pare ca isi are originea in obiceiurile romanilor si elinilor: fie in jocurile si cantecele desfasurate in jurul altarelor pagane de preotii sau cantaretii travestiti in dobitoace cu ocazia sarbatorilor date pentru cinstea zeilor, ori in versurile satirice contra generalilor ce repurtau vreun triumf, fie in amintirile vagi despre dansurile cunoscute la greci sub numele unor pasari rapitoare. Capra joaca de obicei după fluier, desi fluierul a inceput să fie înlocuit de un fel de tobe. La terminare, unul din flacai se apropie de masa unde sunt membrii familiei, incepe sa vorniceasca. Flacaii joaca pe stapana casei, pe fete si chiar servitoare, daca sunt acasa, si apoi, multumind, se indeparteaza.
Capra a fost socotita de romani ca animalul care da semne daca vremea va fi buna sau rea. În cadrul sarbatorilor agrare jocul a devenit un ritual menit sa aduca rodnicie anului care urmeaza, spor de animale in turmele pastorilor, succesul recoltelor – invocat si evocat de boabele care se aruncau de gazda peste cortegiul “caprei”. Jocul “caprei” s-a generalizat in toata tara la sfarsitul secolului al XIX-lea, dar fiind socotit un joc pagan, multi slujbasi ai bisericii au refuzat sa-l primeasca pe la casele lor, socotindu-l “nevoit de legea crestineasca” (Gr. Tocilescu). In zilele noastre, jocul a ramas un pretext pentru una dintre traditionalele manifestari artistice, prilej de etalare a unor frumoase podoabe, covoare, stergare s.a., in culori vii, uneori stridente, pentru inveselirea gospodarilor si pentru urari bune cu prilejul Anului Nou.
Cînd eram mic, în la fel de micul orăşel Cîmpulung Moldovenesc (care în ciuda numelui se află în Bucovina), îmi doream să văd şi eu un brad frumos de Crăciun, aşa cum mai scăpau uneori prin filmele americane supertăiate de la cinematograf sau prin desenele animate cu Tom şi Jerry, pe care le mai prindeam la cîte-un matineu pe televizorul Elcrom, sau Telecolor, şi la un video antediluvian, care mai şi prindea banda uneori. Aveam şi noi pe platoul din faţa Casei de Cultură a Sindicatelor (care cred că tot aşa se cheamă şi acum) un brad împodobit cu cadouri din carton şi becuri colorate. Nu mai ştiu exact dacă înainte de revoluţie sau după, imediat, pentru că eram destul de mic. Ştiu că am avut brazi frumoşi, înalţi, în oraş, dar am rămas mereu cu părerea de rău că nu-s ca în filme, că n-au destule beculeţe şi globuri şi că nu-s destul de coloraţi. Din punctul asta de vedere, în Braşov, de cînd stau aici, mi-a plăcut mereu bradul, cu care am devenit destul de apropiat, el fiind şi subiectul unora dintre articolele mele. Şi pentru că se simte nevoia unei noi postări, iar bradul din piaţa sfatului, fotografiat cu noul d200 uitat pe WB de bec incandescent şi cu compensare în minus (adica, in capu' meu, am crezut ca spre albastru, dar abia seara cind am citit cartea tehnica am aflat ca minus inseamna mai mult galben şi rosu, ca aşa-s aştia de la Nikon pe dos) îmi aduce aminte de bradul pe care mi l-aş fi dorit în oraş cînd eram copil, am zis să nu-l ratez anul acesta. Şi ca să nu se supere mogulii, deşi nu fac politica pe blog, am poze si de la Olimpia, de la Tîrgul de Crăciun, făcute altă dată.
N-am mai photoshopat asa o fotografie destul de comună de nici nu mai stiu când. E şi prima pe care o postez de când m-am ajuns şi eu cu un Nikon D200 sh (sh vine, desigur, de la Second Handition). Să-mi trăiască.
M-am hotărît să-i schimb numele seriei, în primul rînd pentru că toată lumea fotografiază cerşetori, dar nu filosofi. (I've decided tot change the name of this series, mainly because everybody has pictures with beggers, but just some have pictures with philosophers)
Pentru că m-am dus la Hărman cu prietenii şi toate cadrele cît de cît sînt făcute cu aparatul lui Zbangee, pentru că al meu a ratat exact cadrul la care ţineam cel mai mult (aşa cum face de obicei ca să mă enerveze) şi pentru că încă n-am primit pozele de la Rareş fiindcă amîndoi am fost ocupaţi cu altceva, pun deocamdată chestia asta, ca să nu spună lumea că nu postez regulat (!).
Idee, telefon, efecte etc: soţii Grădinaru. Ambii. Aici. Şi Aici. Personaje: Alex Gubariu şi Mihaela Grădinaru.
Dimineaţă ne-am trezit la şase, ca nu cumva să scăpăm „marea alpină“. Frig nu prea era, şi abia la răsărit am văzut de ce Ceahlăul este Muntele Sfînt al dacilor, locul în care Strabon spune că trăit Zalmoxis, preotul dac devenit zeu. Am avut norocul ca în timp ce pătura de nori se întindea la picioarele noastre, dîndu-ţi impresia că poţi să înoţi în ea, să îl cunosc pe Romeo B., un inginer din Piatra Neamţ, între două vîrste, a cărui vocaţie a fost să ne iniţieze în tainele Muntelui Sfînt.
Şi după ce spectacolul răsăritului s-a încheiat, iar marea de nori s-a lăsat peste munte, cu el am rătăcit vreo şase ore pe trasee marcate sau nemarcate, pe cărări pe care nu le-aş fi descoperit de unul singur. „Trebuie să meriţi să vezi şi să afli despre lucrurile de pe Ceahlău“, mi-a spus de la început Romeo, cerîndu-mi să păstrez la rîndul meu tainele, pînă ce la rîndul nostru vom aduce pe alţii pe Ceahlău, să le dezvăluim.
Ne-a vorbit despre porţile spre cer ale dacilor, despre nedei şi despre iele. Am văzut uitatele altare ale dacilor, acolo unde iniţiaţii deprindeau spiritul lupului, în cea mai dură dintre încercări. Am văzut efigii şterse care însemnau locurile ritualice, poiene în care se spune că dansează iele, am auzit prima dată despre Calea Cerului şi Umbra Piramidei, fenomene pe care unii încearcă să le explice prin legile fizicii, iar alţii se mulţumesc să le vadă poate de Ziua Schimbării la Faţă şi să (şi) le explice la fel de miraculos cum o făceau vechii daci.
Am mers aproape mereu pe o ceaţă s-o tai cu cuţitul, dar muntele a vrut să ne lase să vedem cîte ceva din tainele lui. Nu mi s-a mai întîmplat niciodată ca o zi întreagă, ceaţa să se deschidă exact în locul prin care trec, pentru a ne lăsa să admirăm priveliştea cîteva minute, apoi să se închidă iar, ca o cortină la sfîrşitul unui spectacol, pentru a ne duce parcă un pic mai departe şi a ne arăta alte frumuseţi. Am văzut caprele negre trecîndu-ne pe dinainte, vulturi sau şoimi despre care ni s-a spus că ar fi dispărut, am trecut pe lîngă flori de colţ aflate chiar pe cărare şi ne-am bucurat de merişoarele medicinale, pe care turiştii necunoscători se feresc să le consume. Am văzut Ceahlăul pentru prima şi cu siguranţă nu pentru ultima oară.
Am urcat Ceahlăul din Durău, pe marcajul bandă roşie, după vreo şapte ore de condus. „Ceahlăul e un munte uşor de urcat“, mi-a spus destul de serios unul dintre salvatorii montani, după ce am plătit taxa de salvamont, foarte mică şi în schimbul căreia am primit o hartă. Traseul este estimat la 3 ore - trei ore şi jumătate şi pleacă de la 850 de metri altitudine. Pentru un turist obişnuit mai mult cu biroul şi maşina, încărcat şi cu un rucsac de vreo 15 kile, drumul durează undeva pe la patru ore, patru ore şi ceva.
Foto: Cabana Fîntînele
Cuşma Dorobanţului
Pînă la Cabana Fîntînele (1220 m) urcuşul mi s-a părut cumplit, dar cel puţin ne-am încadrat în grafic: doar zece minute peste ora estimată, avînd în vedere că am plecat de jos pe la 4.30 după- masă. Urcuş pieptiş, aproape cum ai urca pe jos în zgîrie-nor pînă la ultimul etaj. Am ajuns lac de sudoare şi blestemînd în gînd sau cu voce tare toţi munţii uşor de urcat din lume. Un sfert de oră de odihnă, restul de ciocolată pe care-l mai aveam şi din nou la drum, pentru a nu fi nevoit să urc noaptea mai mult de jumătate de oră, pe un drum pe care îl parcurg abia prima dată. Traseul însă este marcat temeinic, iar drumul nu prea ai cum să-l încurci. Mai ales dacă ai ca tovarăş şi unul dintre ghizii patrupezi care însoţesc grupurile de turişti doar pentru a participa şi ei la masă. Cîinii ştiu drumul pe orice vreme şi adesea o iau ei înainte, atunci cînd văd că te opreşti descumpănit la una dintre puţinele bifurcaţii, cu spaima orăşeanului că oricum o să găseşti traseul, dar s-ar putea să mai faci 20 de metri degeaba. De la Fîntînele, urcuşul e mai uşor, ba chiar mergi un pic şi pe curba de nivel, cît să te mai opreşti din gîfîit. Cînd ajungi „La Morminte“, ştii, dacă-ţi spune cineva, că ai făcut cam un sfert din drumul rămas. Încă vreo jumătate de oră şi dai de Cuşma Dorobanţului, un stei care priveşte încruntat spre Bicaz. Mai stai un pic, apoi urci iar, cu înserarea în spinare, pînă cînd dai cu ochii de staţia meteo de la poalele Vîrfului Toaca (1.904 m). Nu e cabana, aşa cum am crezut! Restul drumului (cam 15 -20 de minute dacă n-ai fi rupt de oboseală) îl facem la lumina frontalei, prin jnepeniş.
Cabana Dochia şi Vîrful Ocolaşul Mare
Vîrful Toaca
Cabanele nu mai sînt ce-au fost
Cabana Dochia (1.750 m) se vede întîi de-a coasta, o bucată de acoperiş cu un bec în vîrf.
Înăuntru arată modest; parterul îmi aduce aminte de cantina muncitorilor din oraşul meu natal, pe vremea comuniştilor. Doar muzica distorsionată de o combină obosită pare să se fi schimbat. Sînt bucuros că am ajuns, aşa că merg repede la recepţie, un ghişeu care ţine loc şi de bar. Sun şi apare o doamnă destul de amabilă, de la care aflu că nu ştia că trebuie să venim şi că am rezervat de două zile (cu confirmare la începutul urcuşului) o cameră de două paturi, una dintre puţinele din cabană şi unde locul costă 35 de lei. Îmi dă totuşi cheia „pe răspunderea ei“. Îmi confirmă că nu am apă caldă, pentru că nu e iarnă, iar duşul instant s-a stricat de mult. „Cel puţin e cald?“, întreb îngheţat după ultima oră de mers pe platou. „Ieri a mers centrala... Dar dacă vreţi vă dau un calorifer electric“, îmi răspunde ea. O rog să-l ducă în cameră şi să-l pună în funcţiune cît timp noi - adică eu şi prietena mea – mîncăm ceva şi radem un ceai fierbinte cu rom. Porţiile- şi de mîncare şi de ceai, şi romul cumpărat separat - sînt neaşteptat de mari şi de ieftine, chiar dacă mîncarea nu are un gust nemaipomenit.
Terminăm repede şi intrăm în cameră, unde caloriferul ne aşteaptă cuminte la uşă, pe dinafară. Camera e destul de mare, curăţică, ba chiar avem şi balcon separat. Frig aproape ca afară (fără vînt în schimb). Caloriferul s-a dovedit absolut neutilizabil, pentru că ambele prize nu funcţionau - una era scoasă cu totul din perete, cealaltă pur şi simplu arsă. Obţinem cel puţin să se dea drumul la centrală, la o temperatură care a dezmorţit puţin caloriferul celălalt. Noroc că aveam sacii de dormit la noi. Ne-am mai încălzit alergînd după nişte muşte grase prin cameră, ciudat de vioaie la temperatura aia. Pe la ora 23.00, m-am trezit cu bubuituri în uşă şi o voce îmbibată în alcool care mă soma să „Hai bă, nu deschizi?“. Era un bărbat care părea dintre angajaţii cabanei. Şi-a cerut tulbure scuze cînd i-am aruncat un ochi cîrpit de somn pe crăpătura uşii.
Am aflat apoi „din surse neoficiale“ că şi Cabana Dochia, şi Cabana Fîntînele au fost cumpărate de Culiţă Tărîţă, „ăla cu Insula Mare a Brăilei“. Angajaţii au cinci milioane vechi pe lună, aşa că vechii cabanieri au plecat. Cei noi se chinuie să adune bani măcar să văruiască din cînd în cînd.
De aceea, am aflat prea tîrziu, iniţiaţii Ceahlăului preferă fie schitul aflat în partea cealaltă a platoului, unde găseşti, la acelaşi preţ, şi căldură şi apă caldă, fie staţia meteo de la poalele Toacei.
Cabana Dochia
Schitul unde dacă ai noroc să nu dai peste „călugarul care ia pielea de pe turişti“, aiu putea înnopta cu un preţ de-a dreptul nesemnificativ. Chiar şi dacă dai peste călugărul cu pricina, tot merită să stai mai degrabă la schit, deşi n-o să prea poţi face nimic cu prietena peste noapte...
Freelancer. Anterior: Redactor la Monitorul Expres, corespondent Evenimentul Zilei. Colaborator NewsIn Foto şi Mediafax Foto/ Freelancer. Previous: (photo)reporter and editor for the local newspaper Monitorul Expres. Corespondent Evenimentul Zilei. Contributor NewsIn Foto and Mediafax Foto.
Postări
